Despre cum funcționează Camera de gardă, cine sunt pacienții care pot să se adreseze acesteia și care sunt afecțiunile care pot fi tratate aici, aflați în interviul de mai jos, alături de dr. Carmen Neagu, medic specialist Medicină internă.
Care sunt pacienții pe care îi deservește Camera de gardă petru adulți?
Camera de Garda a Spitalului Regina Maria funcționează de 3 ani. Am deschis-o la inițiativa colegilor mei, a fost o idee foarte bună pe care am susținut-o. Chiar mi-am dorit acest proiect. Am deschis-o deoarece camerele de gardă de stat sunt aglomerate, au patologie diversă de la cea mai ușoară până la cea mai complexă. Unitățile de primiri urgențe ale spitalelor județene sunt asaltate de diverse cazuri medicale. Într-adevăr, unele cu o patologie complexă, dar altele cu cazuri mai ușoare. Noi ne adresăm acestor cazuri care pot fi redirecționate pentru Camera de gardă a Spitalului Regina Maria, pe care le putem soluționa facil, în termen scurt, astfel încât pacientul să fie mulțumit.
Care sunt afecțiunile pe care le tratați în Camera de gardă?
Pacientul vine pentru toate afecțiunile; el nu știe exact cu ce se confruntă, iar noi avem datoria de a-l prelua și de a-i face cele mai frecvente investigații. Vorbim aici despre afecțiuni ale aparatului respirator, infecții acute ale căilor respiratorii, pneumonie. Apoi, afecțiuni ale aparatului digestiv cu colică abdominală care poate fi de etiologii diferite. Simptomatologie urinară – astea sunt cele mai frecvente. Sunt însă și situații când vorbim despre un infarct miocardic; pentru că pacientul vine cu o durere în piept și noi ne dăm seama că are un infarct sau poate că vine cu un atac vascular cerebral în desfășurare, pentru că și-a dat seama că nu mai vorbește bine sau are tulburări de vedere. Deci, patologia poate fi de la una mai ușoară, la una mult mai complexă.
Dacă un pacient care suferă de o afecțiune complexă ajunge în Camera de gardă, care este fruxul pe care îl parcurge?
În momentul în care pacientul ajunge în recepție, este redirecționat cât mai curând la Camera de gardă. Este preluat pentru o evaluare de ansamblu. Ulterior, este solicitat medicul de gardă care îi va face o evaluare completă. Asta înseamnă o anamneză, aceasta este baza, aceasta ne furnizează cât mai multe informații și de aici avem un diagnostic, iar ulterior vă vom solicita analizele de laborator, imagistică, chiar consulturi interdisciplinare pentru a contura un diagnostic cât mai corect și a iniția un tratament specific.
Multidisciplinaritatea este un element cheie, care sunt specialitățile cu care lucrați?
Multidisciplinaritatea este de bază. Noi, medicii care suntem la Camera de gardă, suntem medici cu specialitatea de medicină internă, iar asta acoperă mult. Însă ne trebuie un ajutor și din partea altor colegi, iar atunci când e nevoie de consult multidisciplinar, apelăm la colegii de pe chirurgie, dacă este un caz la care există o suspiciune specifică. Sau la ortopedie, depinde. Pe langa asta, putem accesa serviciile colegilor noștri de specialități diferite. Ei sunt sunt foarte prompți și ne ajută pentru a putea contura acel diagnostic precis al pacientului.
Cu ce se ocupă medicina internă?
Pot sa spun că medicul internist trebuie să știe câte ceva din toate. Are capacitatea sau are provocarea să vadă pacientul per ansamblu, adică indiferent de patologia cu care vine, noi putem face corelații și în sfera altor specialități. Dacă există o problemă respiratorie, putem găsi până la urmă o corelație cu o patologie gastrointestinală sau orice altceva. Nu suntem limitați, noi încercăm în permanență să ne depășim anumite limite și să vedem pacientul per ansamblu, ceea ce ne ajută de multe ori să putem să ne gândim că sunt patologii care ascund în spate alte afecțiuni sau alte simptome. Iar ușurința dată prin specialitate ne orientează să diagnosticăm cât mai corect.
Cum vă adaptați pentru a gestiona patologiilor diverse și complexe?
Este destul de dificil pentru că trebuie să fim în permanență updatați. Participăm la diverse congrese, la simpozioane științifice, unde suntem actualizați cu noile informații din domeniul diagnosticării, tratamentului și așa mai departe. Pe lângă asta, suntem conectați cu reviste cu informații științifice din România sau din străinătate. De cele mai multe ori, avem și întâlniri cu colegii în care primim informații utile și atunci toate astea vin în serviciul nostru, în favoarea noastră, pentru a ne dezvolta o gândire medicală complexă.
Având în vedere patologia diversă cu care vă întâlniți în cabinetul de consultații, ați dezvoltat o multitudine de arii de interes, printre care se numără și somnologia.
Somnologia, în ultima vreme, e un domeniu de nișă foarte din ce în ce mai complex. La prima vedere, somnologia pare că se referă doar la tulburările de somn. Adică nu reușesc să adorm sau mă trezesc peste noapte, că am visat urât sau că nu pot să dorm suficient până dimineața. Somnologia de nișă, cea pe care o urmăresc eu, este axată pe tulburările de respirație din timpul somnului. Acea apnee de somn, adică oprirea respirației în timpul somnului. Unii pacienți suferă frecvent de această afecțiune și atunci deja devine îngrijorător, trebuie diagnosticată și tratată. În general, pacienții care se adresează pentru partea de somnologie sunt pacienți obezi cărora, din cauza excesului de adipozitate din diverse regiuni ale corpului, apare o obstrucție a fluxului respirator în timpul nopții, adică apneea în somn. Rolul nostru este să încercăm să găsim o îmbunătățire, o corecție a acestor probleme.
Care este aportul unui medic internist atunci când vine vorba de obezitate, respectiv somnologie?
În ultima vreme sunt îmbinate. Pacientul obez are adesea această problemă de somn. Dar pe lângă asta, pacientul obez are și probleme de integrare în societate, se simte respins, neînțeles, nu mai are randament, se retrage în sine și atunci, într-adevăr, trebuie să rezolvăm această problemă. Obezitatea, în ultima vreme, este o problemă a societății. Cazuri de obezitate avem din ce în ce mai multe. Nu este o scuză să dăm vina pe niște boli endocrine că suntem obezi. Luăm câteva kilograme, adică hai să zicem cu indulgență 5-6, dar când vorbim despre 60, apar altfel de semne de întrebare.
O altă problemă: pacientul cu obezitate are anumite frustrări. Adăugăm, de asemenea, și faptul că pacientul care se prezintă cu obezitatea are, de cele mai multe ori, și apnee în somn. Pe lângă că are acest exces de adipozitate, are și multe alte afecțiuni cum ar fi hipertensiune, diabet, colesterol crescut. Aparent nu e o problemă deoarece pare că toată lumea are tensiune, toată lumea are diabet, toată lumea are colesterolul mare, dar acea parte de obezitate îl face să se simtă mai retras mai neînțeles și, din păcate, societatea îl limitează și îl frustrează. Și atunci, această apnee în somn cu care mă ocup, această înregistrare numită poligrafie, le aduce încă o dovadă a faptului că starea lor generală nu este bună. Tot la calitatea somnului contribuie și diverși factori de zi cu zi: tensiune, oboseală, fatigabilitate. Toate acestea au o răsfrângere asupra felului în care ne odihnim. De aici se cascadează și o altă situație: randament mai mic în activitatea profesională, lipsa de concentrare și chiar probleme în familie, pe plan personal.
Care sunt factorii diferențiatori pentru care un pacient ar trebui să vină în mediul privat de sănătate în detrimentul celui de stat?
Până să devenim medici, noi suntem mai întâi rezidenți. Fără să putem alege, lucrăm deci în spitale de stat. Exodul sau adresabilitatea pacienților spre spitalele de stat este foarte mare, astfel încât medicul nu mai are timp pentru a discuta cu pacientul. Oferă informații sumare și pacientul, de cele mai multe ori, pleacă fără a înțelege exact ce s-a întâmplat. Mai mult, nu îndrăznește să întrebe ceva pentru că s-a împământenit ideea că doctorul e grăbit, deranjat și nu-i oferă toate informațiile. Ceea ce facem noi diferit în privat este că punem accent pe comunicarea pacient-doctor, empatizăm. Este ca și cum ai merge la cafenea, cu o ceașcă în față și ai povesti cu un interlocutor prietenos. Întrebăm diverse lucruri, uneori intru și în domeniul emoțional ca să înțeleg ce se întâmplă în spatele pacientului. Pentru că o durere cronică abdominală, spre exemplu, poate ascunde un stres emoțional familial. Încerc să văd cât mai bine problema pacientului ca să o pot soluționa cât mai bine și mi se dovedește că această empatizare, această discuție deschisă îl face pe pacient să fie mult mai receptiv la tratament și la indicațiile care urmează, la controalele pe care le face regulat.
Pacienții mei vin regulat la controale. Uneori nu doar că au o problemă, ci vin doar ca să discute, să se asigure că sunt sănătoși. Apreciază că li se răspunde cu un zâmbet pe buze, că li se acodă timp și atenție.
Este medicul internist un medic la care trebuie să te prezinți cu recurență, cu regularitate sau vii doar atunci când ai nevoie de el?
Și una, și cealaltă. În mod obișnuit, în cabinet noi recomandăm în scris un control la 6 luni, anual sau la nevoie. De asemenea, am întâlnit și situații în care pacienții au venit către mine cu probleme care m-au surprins. În primă fază am fost tentată să spun că nu e de competența mea, însă i-am ascultat. Încercăm ca, pe lângă terapiile medicamentoase pe care le recomandăm, să oferim și o vorbă bună, astfel încât pacienții să se simtă înțeleși. În tot cazul, eu încerc să le transmit pacienților că mă pot contacta ori de câte ori este nevoie, nu doar la controalele de 12 luni sau de 6 luni. Eu sunt acolo pentru ei în cazul în care au nevoie de mine, sunt ușor de găsit, sunt disponibilă să discutăm și să rezolvăm tot.
Există încă o idee preconceputa cum că, dacă pacientul vine într-un spital privat și are nevoie de un tratament complex, este totuși redirecționat către un spital de stat?
Trebuie să înțelegem aspectele concrete ale acestei probleme. Pacientul care vine la Camera de gardă sau în spitalul privat nu știe ce patologie complexă are în spate. Poate că n-a fost investigat sau a fost ivestigat eronat. În astfel de situații noi avem anumite resurse, facem investigații, diagnosticăm și așa mai departe, însă, într-un anumit moment al acestei investigații, ne dăm seama că pacientul este mult mai complex și nu avem resursele prin care să îl mai putem ajuta. Și atunci, printr-o discuție simplă, directă, îl facem să înțeleagă. Îi explicăm că noi atât am putut să facem și că este spre binele lui să fie redirecționat. Asta nu se face cu hârtia în mână și te descurci. Facem tot ce știm ca să netezim calea pacientului, îl îndrumăm, îl sfătuim și îl urmărim ulterior din punt de vedere medical.