Luminița Cîmpeanu, medic primar anestezie și terapie intensivă, doctor în științe medicale și, de asemenea, Director medical al Spitalului Regina Maria Brașov a desfășurat de-a lungul carierei sale o activitate complexă în arii precum chirurgia ORL, chirurgia bariatrică, chirurgia oncologică majoră, neurochirurgia spinală și cerebrală sau intervenții chirurgicale ortopedice complexe. În plus, în urma experienței dobândite la stagii internaționale, a coordonat, construit și dezvoltat echipe medicale
Cum arată o zi din viața Luminiței Cîmpeanu?
O zi din viața profesională este o zi foarte aglomerată. Practic, începe cu mult înainte de a intra în programul spitalului, pentru că diminețile încep cu recapitularea problemelor care urmează să fie rezolvate în cursul zilei. Intervalul de lucru este variabil, cred că nu sunt medici anesteziști, reanimatori, care să poată să-și definească un program foarte clar pentru că întotdeauna apar surprize neprevăzute. Dar, în principiu, activitatea spitalului ma obligă să fiu în priză timp de cel puțin opt de ore în fiecare zi, după care urmează partea de relaxare în sânul familiei.
În linii mari, ce este anestezia?
Este o definiție care acoperă multe noțiuni și este greu să o exprim într-o singură frază, dar anestezia este, practic, absența durerii. Și absența durerii se raportează la evenimentele chirurgicale, de cele mai multe ori. Acel cumul, acea sumă de tehnici medicale și de combinații de medicamente care ajută pacientul să treacă prin intervenții chirurgicale de complexitate variabilă, fie ușoare, fie mai dificile. Lin și fără evenimente nefavorabile, anestezia înseamnă absența durerii, dar în timpul intervențiilor, medicul anestezist rezolvă multe alte probleme pe lângă combaterea durerii și eventual asigurarea unui somn anestezic. Problemele care înseamnă menținerea organismului pacientului într-un echilibru impecabil până la terminarea intervenției chirurgicale.
Dar terapia intensivă ce este și de ce sunt cele doua interdependente?
Terapia intensivă este specialitatea în care m-am dezvoltat. Terapia intensivă începe din timpul operației și continuă postoperator. Și aici mă refer la pacienții chirurgicali, pentru că, așa cum am spus și anterior, în afară de partea de control al durerii, medicul anestezist trebuie să trateze, să mențină organismul pacientului într-un echilibru impecabil; practic, să trateze toate dezechilibrele care pot să apară – indiferent că au fost pre-existente operației și le-am analizat. În cazul în care apar alte surprize, noi suntem pregătiți să le rezolvăm, să le tratăm așa încât pacientul să depășească momentul operator fără niciun fel de probleme, iar toate aceste gesturi pe care le-am inițiat în timpul operației se continuă și postoperator.
Aceasta e partea de terapie intensivă, de reanimare, partea aceea în care continuăm monitorizarea fiecărei funcții vitale, fiecărui sistem de organe și tratăm bolnavul până când ajungem din nou la echilibrul pe care l-a avut la intrarea în operație. Îl monitorizăm pentru transferul din reanimare pe secție și apoi îi dorim succes să meargă către casă.
Este anestezia de mai multe tipuri?
Da, anestezia, pe scurt, este de 3 tipuri.
Anestezia locală e cea care nu intră în atribuțiile medicului anestezist, în general, pentru că de cele mai multe ori, este efectuată de către medicul chirurg. Este partea aceea de infiltrație pentru o intervenție mică. Blocarea durerii într-o anumită zonă limitată la nivelul oaselor mici.
Apoi, tehnicile anestezice pe care le efectuează medicii anesteziști, specialiștii în anestezie care înseamnă anestezie regională: blocuri spinale, blocuri epidurale sau blocuri de plex pentru chirurgie ortopedică și așa mai departe.
Anestezia generală care înseamnă, de asemenea, o combinație ceva mai amplă de tehnici care presupune asigurarea unui somn profund. Absența durerii, un echilibru hemodinamic, echilibru general al organismului și o relaxare musculară impecabilă, astfel încât chirurgul să poată să-și desfășoare intervenția și pacientul să fie complet nemișcat. De asemenea, și asigurarea unei respirații corecte. Deci, anestezia generală înseamnă o multitudine de gesturi pe care le efectuează medicul anestezist în timpul operației.
Medicina este într-o continuă schimbare, respectiv evoluție, în toate specialitățile. Se întâmplă asta și în anestezie și terapie intensivă? Care sunt noile tehnici care se folosesc astăzi?
Da de la primele anestezii date vreodată în evoluția umanității, pe la 1890 aproximativ, anestezia a progresat, a evoluat continuu și eu sunt în această specialitate de mai bine de 30 de ani, așa că am prins o perioadă de transformări extraordinare în care au apărut și tehnici chirurgicale noi și, desigur, și anestezia s-a adaptat pentru a răspunde solicitărilor acestor tehnici chirurgicale. Și aici mă refer la chirurgie robotică, laparoscopică, și intervenții mult mai complexe și cu durată mare la care anestezia a trebuit să răspundă și să își perfecționeze strategia, așa încât pacienții să aibă doar de câștigat.
În momentul de față, medicul anestezist trebuie să fie capabil să stăpânească o mulțime de noțiuni. Tehnologii ce lucrează cu foarte multă aparatură atât în sala de operație, cât și în reanimare, trebuie să cunoască noțiuni de utilizare a ecografului, trebuie să înțeleagă perfect felul în care funcționează aparatele în aceste zile, care ne afișează în timp real mai bine de 15 parametri pe care îi analizăm continuu, bătaie cu bătaie a inimii, în fiecare moment al intervenției. Asta ne furnizează informații pe care le analizăm și furnizăm la rândul nostru. O astfel de interacțiune cu tehnologia nu exista în urmă cu 10 ani.
Și medicamentele pe care le folosim se schimbă continuu, se modifică, se adaptează. Se spune că anestezistul trebuie să fie un foarte bun farmacolog, să înțeleagă multe farmacologie și să fie, de asemenea, un bun cunoscător al părții tehnice al aparaturii, pentru că medicația este adaptată fiecărui tip de pacient.
Evoluția și transformarea tuturor acestor aspecte sunt spectaculoase. Ceea ce acum doi ani era în uz, în momentul acesta nu mai există și apar noi medicamente. E o învățare continuă, o adaptare perpetuă la nou.
Am auzit adesea în rândul pacienților că ar exista teama de anestezie. E mit sau e adevăr
E o teamă absolut reală. Având în vedere că am avut zeci de mii de pacienți de-a lungul carierei cu care am interacționat și cărora le-am asigurat anestezia, pot spune cu certitudine că majoritate au anumite temeri și am întâlnit de foarte multe ori și exprimarea „nu am niciun fel de probleme cu operația, dar mi-e foarte teamă de anestezie”. Eu îi înțeleg pe pacienți pentru că își pot imagina, își pot desena în minte cam ce urmează să facă chirurgul. Asta pentru că și chirurgul le-a explicat foarte clar care este problema pe care urmează să o rezolve în cadrul operației. Dar este mult mai greu să-și imagineze cam ce face medicul anestezist. Și atunci, pentru că e vorba de o combinație de farmacologie, magie, artă și strategii tehnice, cu răbdare le explicăm ce se întâmplă, dar rămâne acea teamă de pierdere a controlului. Mulți îmi spun că ideea de a nu ști ce se întâmplă cu ei în acel interval operator este oarecum marea temere.
Da, există aceste neliniști, există rolul medicului anestezist la consultul preanestezic, acesta este absolut necesar și întotdeauna, din momentul în care am coordonat echipele de medici, am insistat să fie făcut. E prima întâlnire între pacient și medicul anestezist, în cadrul căreia le răspundem la toate întrebările tuturor pacienților și analizăm patologii asociate, medicația, le dăm sfaturile, gestionăm problemele. Ei bine, în cadrul acestui consult, cel puțin 5-10 minute stăm pentru partea de psihoterapie, de explicare a tuturor problemelor, așa încât pacientul să plece liniștit și cu încrederea că întreaga echipă medicală ce se va ocupa de cazul respectivului pacient este dedicată lui în momentele în care este în sala de operație.
De-a lungul carierei dumneavoastră ați avut șansa să lucrați în spitale internaționale? Spuneați că ați fost în Belgia, în Olanda, în Israel. Acolo există această teamă de anestezie a pacienților sau eu mai multă o caracteristică la care sunt românii predispuși?
La aceste spitale am fost mai degrabă visiting doctor. Recent, în ultimii 5 ani, am lucrat și în Marea Britanie. Raspunsul e „nu”. Toți oamenii, indiferent de țara din care provin, resimt teama de anestezie.
Poate că e o diferență de educație sanitară între anumite populații ale țărilor europene; spun asta pentru că am observat că felul în care sunt pregătiți pacienții de către spital, înainte de a intra în programele chirurgicale, programele medicale, este un pic mai consistent decât în România. Adică spitalul transmite informații, există discuții între pacienți și familiile acestora înainte de a se lua decizia operatorie, așa încât pacientul vine informat cu o mulțime de date atât referitoare la anestezie, cât și referitoare la actul chirurgical. Pacienții par un pic mai instruiți. Știu foarte bine că aceasta este procedura. Au o idee și despre riscurile potențiale, au o întâlnire cu echipele medicale în care își mai lămuresc unele probleme și pornesc la drum cu încrederea că toată lumea știe exact ce are de făcut, că sistemul în care intră este foarte bine dotat, foarte bine pregătit să le rezolve problemele și sunt mai liniștiți puțin.
În România, întregul sistem medical mai are un pic de lucru la această pregătire psihologică a pacientului înaintea interacțiunii cu sistemul medical. Practic, am senzația că de multe ori bolnavii vin mai degrabă cu încrederea că se adresează unui spital cu dotare și cu anumiți specialiști foarte bine pregătiți, dar nu înțeleg exact la ce se înhamă când vin la intervenția chirurgicală și aleg în funcție de alte criterii. Eu, ca pacient, știu că merg la un spital sau la celălalt nu pentru că acel spital e mai pregătit pentru patologia mea, ci pentru că da, uite, mi-au explicat foarte clar ce urmează să se întâmple.
Dacă tot vorbim despre mituri, faptul că te poți trezi din anestezie în timpul unei intervenții chirurgicale e ceva real, se poate întâmpla?
Da, este. Dar este din ce în ce mai rar. Acest fenomen se numește awareness în limba engleză. Este partea pe care o discutăm la fiecare întâlnire anuală a anesteziștilor. Spun că fenomenul este cu o incidență extrem de scăzută; ar fi nepotrivit să spun că nu există. Totuși, este ceva ce poate fi controlat ușor, având monitorizarea necesară la îndemână a profunzimii somnului anestezic, a profunzimii relaxării musculare. Deci, avem instrumente prin care putem să urmărim felul în care creierul pacientului și organismul, în general, răspund la tratamentul aplicat în timpul operației. Putem să urmărim în permanență cât de profundă este anestezia pentru că aparatele pe care le utilizăm în acest scop analizează undele cerebrale, care sunt reacțiile la medicamentele pe care le administrăm noi. În momentul în care avem un anumit răspuns al activității cerebrale, știm că anestezia este fie prea profund, fie superficială și adaptăm dozele de medicamente așa încât pacientul să doarmă la nivelul dorit de noi. Prin urmare, ideea că pacientul se poate trezi poate fi contracarată de această monitorizare, pentru că putem să gestionăm profunzimea anesteziei folosind aceste aparate dedicate.
Într-un articol anterior ați declarat, vă citez, „prin felul în care mă raportez la pacient, prin modul în care îl ascult cu atenție, mă străduiesc să-l înțeleg și să îl transform din pacient într-un partener informat în procesul de însănătoșire și aceste convingeri sunt cele pe care le transmit întregii echipe”. Care sunt cele mai mari satisfacții profesionale?
Este important pentru mine și este foarte mulțumitor momentul în care, la terminarea consultului unui pacient care, în urmă cu 20 de minute a intrat în cabinet cu o privire speriată, o față palidă și eventual, cu niște însoțitori la fel de tensionați și de încordați, după consult, explicații, lămuriri, acesta se ridică și îmi spune vă mulțumesc, mi-ați transmis încredere. Este mult mai multă liniște în mintea mea și în sufletul meu acum și vin cu încredere la operația pe care mi-a propus-o colegul chirurg. Deci, cea mai mare satisfacție este aceea de a reuși să transmit pacientului convingerea pe care o am că pot să-l ajut și că pot să îl fac să înțeleagă că în permanență, în momentul în care îmi devine pacient, sunt alături de el. Este cel mai important om la momentul respectiv pe care îl am în grijă. Este singura persoană la care mă raportez în perioada în care este în sala de operație și, înțelegând aceste lucruri și explicându-i toată strategia pe care urmează să o aplic, îl văd că pleacă liniștit și încrezător.
Dincolo de faptul că sunteți medic anestezist, desfășurați și activitatea de director medical al Spitalului Regina Maria Brașov. Explicați-ne ce presupune asta mai exact.
Activitatea directorului medical este procedurată. Există niște regulamente de ordine internă, este un lucru cunoscut. Fiecare spital din România și din alte părți ale globului are un coordonator al întregii activități medicale, ceea ce înseamnă că trebuie să aibă în permanență întrebarea cum pot să-mi ajut colegii, cum pot să ajut echipele medicale să își desfășoare activitatea în cele mai bune condiții, astfel încât să asigure performanța medicală în siguranță? Prin urmare, directorul medical este cel care are în grijă urmărirea aplicării tuturor procedurilor și protocoalelor care ne asigură că activitatea medicală se desfășoară în condiții impecabile, că toate echipele medicale au aparatura, medicația și tehnologia necesare. Ajut și la partea de gestionare a consumului de echipamente, de materiale și, în principiu, încerc să detensionez orice probleme care, eventual, mai apar. Asta pentru că nu există echipe în care să nu apară și tensiuni și răspund la întrebarea how can I help?, adică întrebarea cum pot să te ajut ca tu, colegul meu, medic, asistent, să poți să lucrezi în condiții cât mai bune, să fim cu toții mulțumiți și să pleci împăcat din spital?
Cine este Luminița Cîmpeanu dincolo de sala de operație?
Mamă. În primul rând sunt mamă. Mai apoi, sunt pasionată de fotografie. În general, sunt o persoană normală, dar care și-a dedicat cu pasiunea viața activității profesionale pentru că m-a fascinat din momentul în care am înțeles cât de complexă este specialitatea în care am intrat. Mi s-a părut fascinantă și în continuare o consider extraordinară și nu mă pot desprinde cu ușurință. Asta este o critică la adresa mea: și în afara programului profesional rămân mai tot timpul ancorată și cu gândurile legate de ceea ce se întâmplă zi de zi la spital.
Până acum ați vorbit doar despre aspectele pozitive. Dar ce nu vă place?
Încerc să fiu pozitivă, să văd partea luminoasă a lucrurilor. Încerc să îmi păstrez un echilibru și nu e întotdeauna ușor să nu mă las tulburată de interacțiune. Adevărul e că cea mai dificilă parte în cursul unei zile mi se pare o interacțiune mai puțin onestă sau animozitățile care derivă din interacțiunile mai agresive, nervozități, obrăznicie, nesinceritate. Și acestea fac parte din firescul unei zi de lucru, dar sunt cele care mă deranjează cel mai tare și în urma cărora reușesc cu mai mare dificultate să îmi revin și să devin zâmbitoare.
Continuați ideea: Dacă nu aș fi ales anestezie și terapie intensivă, viața mea ar fi fost...
Viața mea ar fi fost normală, banală, simplă, calculată cu un timp de odihnă foarte ușor predictibil, dar revin la primul cuvânt, ar fi fost banală, însă am ales să fie o viață extraordinară.