Contactează-ne!
Ai simptome care te supără? Solicită chiar acum un sfat medical specializat.
Ți s-a întâmplat să te pomenești întrebându-te: Oare eu sunt cel care gândește asta? Te auzi vorbind, emițând idei cu un anumit grad de siguranță, după care brusc îți dai seama că nu mai ești așa de sigur de ceea ce spuneai? Ți s-a întâmplat să te întrebe cineva: cum ai ajuns la ideea asta și să realizezi brusc că de fapt nu poți da argumente? Totuși cu o secundă înainte erai foarte sigur, chiar vehement, și ți se părea că ceea ce spui este de la sine înțeles! De ce erai așa de sigur înainte și acum nu mai ești? Poate pentru că ideea aceea care părea așa de sigură nu era chiar a ta, ci ai preluat-o mai mult sau mai puțin manifest de undeva, de la altcineva. Nu i-ai preluat însă și premisele și raționamentul - poate pentru că nu existau sau poate pentru că de fapt nu rezonau cu tine.
Cele de mai sus pot fi momente foarte neliniștitoare, în care începi să te întrebi de fapt cine ești și de ce spui ceea ce spui. Poate fi momentul unei extrem de binevenite călătorii spre autenticitate. Acest articol nu-și propune să fie senzațional și un schimbător de destin, nu-și propune să te îndemne sau să-ți dea soluții, ci mai degrabă să-ți propună niște exerciții care te pot face să înțelegi ce presupune libertatea de gândire.
Dacă ți se pare oarecum frustrant să te trezești enunțând idei care nu sunt ale tale și nici nu știi exact când și cum le-ai preluat, poate e timpul să reexaminezi felul în care te raportezi la lume și, implicit, să îți refaci încrederea în tine. Este esențial, deoarece procesul progresează, înaintează spre alte zone ale vieții și la un moment dat te poți trezi întrebându-te când anume viața ta a încetat să mai fie a ta sau cine ești tu în viața asta.
Pași pentru a-ți recupera gândirea independentă
Începe cu străvechea luciditate, care se suprapune numai parțial pe conceptul contemporan de mindfulness. Dacă mindfulness-ul cere mai degrabă un raport relaxat cu fluxul lumii, un fel de scroll general care nu te implică prea mult, luciditatea cere mai mult focus și judecată critică. Lași să treacă fluxul, dar numai după ce ai dezvoltat o capacitate rapidă de a evalua ce se întâmplă, ce e important pentru tine și ce nu.
În general, psihologii și speakerii au tendința de a te îndemna să începi cu examinarea propriei persoane. Totuși acum, într-un mod atipic pentru un psiholog, o să te invit să te uiți cu luciditate mai întâi la lumea în care trăieșți. La mulțimea de informații și medii care ne asaltează, la presiunile sociale care vin de peste tot, pe toate canalele, din ce în ce mai apropiate de intimitatea noastră. Multe, contradictorii. Devin omniprezente, iar ceea ce era odinioară viață privată și gândire personală începe să devină un bun de interes public. De multe ori știrile însele sunt formulate ca niște adevărate rechizitorii. Alteori sunt romane sentimentale. Formatorii de opinie ne zoresc să luăm atitudine, timp în care ne livrează informații combinate cu niște chei sentimentale.
Luciditate și conformitate
E o lume care te întreabă mereu unde ești, te zorește să te incluzi. Fiecare dintre noi suntem înrolați în numeroase grupuri, care favorizează conformitatea și care te observă neîncetat. Oare câți dintre noi se pot lăuda că au o viață cu adevărat privată? Pe de altă parte, poate fiecare a observat că în această lume nu e comod și nici profitabil să fii singur.
Puterea autorității și puterea conformității nu sunt noutăți - în gândirea scolastică ele apăreau chiar ca argumente legitime. Dar aceasta era o gândire dogmatică. Pe scurt, dacă nu suntem sub dogmă, dacă nu dezbatem chestiuni de credință, care prin natura lor sunt indiscutabile, trebuie luate ca atare, trebuie ˝crezute˝, atunci ar trebui să respingem acele false argumente care nu demonstrează nimic, ci fac numai apel la autoritate - cu corolarul ei care este conformitatea.
Avatarurile autorității sunt nenumărate: dacă în Evul Mediu autoritatea însemna Biblia, clerul, suveranul sau suzeranii locali, între timp sursele de autoritate s-au multiplicat enorm. În zilele noastre autoritatea emană de la puterea politică, dar și de la experți academici, respectiv de la știință. În epoca mediilor în care trăim, există autorități asumate, revendicate sau impuse din surse mai mult sau mai puțin vizibile. Legat de autoritate se pune mereu problema supunerii, iar raporturile afective care definesc mica noastră copilărie și relația cu autoritatea parentală devin aici definitorii. Raportul cu autoritatea rareori se limitează la rațional - de cele mai multe ori el implică dimensiuni infantile și afective și profunzimi inconștiente pe care, dacă nu le putem ocoli, măcar le putem conștientiza ca tendință. Este ca și cum am ști că avem o pată oarbă și e bine să știm și unde se află ea.
Practic, ca să ne orientăm printre autorități, trebuie să punem mereu întrebarea: recunosc această autoritate? Ce mă face să o recunosc și ce mă poate face să mă îndoiesc de ea? Autoritățile care interzic acest spațiu al întrebării (folosindu-se fie de presiunea timpului, fie de putere) sunt cele care au potențialul de a induce cea mai mare presiune și de a ne deforma gândirea noastră proprie. În principiu, ar trebui să ne ferim de acele surse care ne pun imediat sub presiune (de timp sau de consecinte pentru siguranța sau bunăstarea noastră), ca să luăm o poziție sau alta. Câteodată însă tocmai de ele nu ne putem feri.
Insight și disonanță
Regula pe care autoritatea dorește să ne-o inducă este să considerăm autoritatea legitimă, iar apelul la autoritate - o argumentație solidă. Totuși, se întâmplă câteodată acest moment de “aha”, în care ne întrebăm cu mintea cui am judecat. Este momentul în care trăim disonanța cognitiv-afectivă: “n-am fost eu când am gândit și am spus asta și am senzația că acest lucru mă prejudiciază, de exemplu mă face să mă simt mai puțin valoros sau chiar mai puțin om”. Atunci se impune să ne găsim răspunsul: oare putem să ne formăm o opinie independentă, oare putem gândi cu capul nostru? Dacă deja considerăm că acest lucru este esențial pentru valoarea și umanitatea noastră, să vedem cum am putea proceda!
Exerciții pentru libertatea de gândire
1. Formarea unei opinii avizate.
O opinie pertinentă și avizată înseamnă nu doar gândire pură (sau critică, așa cum a devenit ea populară în ultima vreme), ci și un bagaj de informații. Așadar, fii gata să studiezi puțin, în special dacă sunt teme pe care nu le cunoști foarte bjne. Ce ar trebui să conțină acest studiu? Simplu, toate informațiile de care ai nevoie, în forme cât mai pure, adică pe cât posibil fără să poarte amprenta unor judecăți valorice care nu-ți aparțin.
Unde găsești aceste informații? Dacă este vorba despre cunoștințe generale, există cărți și internet. În exact această ordine de importanță. Deși aparent un rezumat făcut cu inteligența artificială îți oferă mai multă informație în unitatea de timp, există o probabilitate uriașă că el să rateze exact acele diferențe specifice care te pot ajuta să iei o decizie. E bine să știi că nu totdeauna procesul de documentare este rapid și eficient - uneori este necesar să studiezi îndelung și din mai multe surse și poate trece realmente mult timp înainte să-ți poți forma o părere avizată. Da, în acest timp evenimentele se desfășoară rapid, în ritmul zilelor noastre, și diferite autorități te zoresc să te alături unei opinii sau alteia. Există însă și un răspuns mereu valabil la dispoziție: mai cercetez, nu am încă suficiente informații. Sau nu am informații valide.
2. Gândirea critică.
Câteodată validitatea informațiilor devine în mod evident contestabilă - deci este legitim, de exemplu, să ne dorim știri care ne transmit doar fapte, fără să ne livreze și opinii odată cu ele. Dar există știri pure, complet libere de interpretare? Practic, nu, deoarece orice decupaj de știri este o interpretare a realității. Poți confrunta, însă, mai multe surse care prezintă același eveniment, de exemplu, pentru a le compara.
Dacă vrei să ai o opinie personală, ferește-te să incluzi în acțiunea ta de informare știrile care încep cu o interpretare, pe care o enunță înainte chiar de a enumera faptele. Exemple găsești imediat ce deschizi orice flux de știri: privind critic le vei recunoaște imediat pe cele care condamnă actorii înainte de a prezenta faptele.
Gândirea zisă critică este un concept intrat în forță în vocabularul contemporan, care are aerul de a preciza, dar de fapt complică ceea ce ar trebui să fie în esență cât se poate de simplu. Nu sta deci să te întrebi ce ar putea fi gândirea critică și dacă te poți ridica la înălțimea ei - reține numai că gândirea critică nu este altceva decât clasica gândire, urmând regulile logicii.
Deși este la modă să afli că gândirea și inteligenta sunt de multe feluri, în momentul în care le examinezi îți poți da seama că de fapt nu există decât un singur proces de gândire, pe care îl poți recunoaște și aplica aplicând regulile sau principiile fundamentale ale logicii umane. Este un alt mod de a spune că așa funcționează mintea atunci când lucrează rațional. Orice alte moduri de funcționare sunt iraționale și ar trebui semnalate ca atare, fără să se amestece cu logica.
Principiile fundamentale ale logicii
Principiul identității, principiul non-contradicției, principiul terțului exclus și principiul rațiunii suficiente - acestea sunt considerate condiții fundamentale pentru gândirea corectă și rațională.
Principiul identității presupune că un obiect este identic cu sine însuși.
În termeni logici, o propoziție adevărată este adevărată, iar o propoziție falsă este falsă. Sună relativ inutil să spunem așa ceva, dar de fapt este foarte important de reținut, mai ales în epoca noastră unde reformulăm repetat și obsesiv aceeași idee, cu ajutorul diverselor tehnici, inclusiv al inteligenței artificiale.
În esență, oricât de atrăgător am reformula o idee falsă, ea tot falsă rămâne. De obicei ideile false sunt reformulate atrăgător prin apelul la bunele sentimente și la comandamente valorice. De aceea, ori de câte ori aceste feluri de conținut apar invocate într-o discuție logică ele ar trebui să ne semnaleze prudență, tocmai pentru că știm deja că ele fac apel la niște răspunsuri imediate și aproape reflexe. Nu este momentul să reacționăm atunci când suntem într-o dezbatere a gândirii.
Principiul non-contradicției: o propoziție și negarea ei nu pot fi simultan adevărate.
Nu poți afirma și nega același lucru în același timp și sub același raport. Încă o dată, acest lucru este valabil indiferent de modul în care se exprimă propoziția. Dacă nu înțelegi anumite formulări ale interlocutorului, nu face presupuneri. Nu presupune nici că este mult mai instruit decât tine, ca atare are un vocabular mai dezvoltat, și atunci, chiar dacă nu înțelegi întreaga formulare, crezi că în esență ai înțeles ce spune. Dar nici nu presupune că formulările chestionabile apar la interlocutorul nostru din cauza că el nu este destul de instruit și nu se exprimă bine, dar pare să fi înțeles ideea. Nu umple spațiile albe cu informații sau idei de la tine, ci fă-ți un obicei din a cere mereu lămuriri dacă ai de-a face cu formulări care ți se par neclare.
Principiul terțului exclus: între două propoziții contradictorii, una este adevărată și cealaltă este falsă.
Nu există o a treia posibilitate. Într-o confruntare, cele două părți pot avea viziuni total opuse despre aceeași realitate. Aici sunt de examinat modurile în care aceste părți au ajuns la judecățile lor: de la ce premise au pornit, cu ce informații au lucrat, cât de corect au judecat?
Principiul rațiunii suficiente: orice propoziție adevărată trebuie să aibă o rațiune suficientă pentru a fi adevărată.
Nu există adevăruri fără o justificare logică. Premisele raționamentelor provin din informații despre situație, pe de o parte și, pe de altă parte, din valori și axiome asumate și anunțate ca atare de cel care vorbește. Cu alte cuvinte, ne putem justifica afirmațiile pe baza informațiilor cu care am lucrat și pe baza valorilor după care trăim (“este inacceptabil să minți”, “este inacceptabil să ucizi ca să iți atingi scopurile”). Valorile și informațiile, însă, trebuie precizate, nu sunt “de la sine înțelese”.
Aceste principii sunt esențiale pentru raționamentele valide și pentru atingerea concluziilor corecte.
Există desigur și numeroase alte moduri de a-ți contura o părere (intuiția, reducerea la absurd, tehnici creative, explorări etc), dar dacă nu poți formula clar dovezi în favoarea lor ele vor trece drept intuiții, proiecții, anticipări și nu drept judecăți. De aceea ar trebui să le prezinți că atare. Comitem deja o eroare și un abuz în momentul în care formulăm imperativ o intuiție, ca și cum în spatele ei ar sta o idee dedusă, informată de fapte identificabile și incontestabile și impecabil inferată logic - ca și cum nu mai urmează decât la trecem la acțiunea concretă. Astfel exprimată, intuiția devine prilej de eroare. O intuiție se formulează corect la modul: eu cred că, mie mi se pare, intuiesc că.
3. Ferește-te de calls to action.
În general, ferește-te să ai de-a face cu calls to action înainte de a apuca să-ți faci o idee fermă despre un anume subiect. Cel mai tare ferește-te de ceea ce se anunță a fi știre și de fapt este formulată ca un call to action. Ca o regulă generală, când simți că ești zorit să iei o anume poziție sau atitudine, fă un pas înapoi și mergi către surse de informare, reflectează până iți formezi un punct de vedere propriu. Cu timpul, formează-ți un obicei de a nu citi știri care au în titlu formulată opinia cu care ar trebui să rămâi după ce ai citit presupusa știre. De ce este important să nu le citești? Deoarece este adevărat că de multe ori cuvintele programează și câteodată ne întâlnim cu un conținut conceput anume pentru a programa. O mare pare din fake news și tot ce s-a studiat și etichetat drept manipulare se bazează pe tehnici de programare neurolingvistică și sugestie.
În special, ferește-te de meme, mai ales dacă ți se par spirituale și atrăgătoare. Înainte de a adera și distribui, reformulează ideea într-un mod poate mai puțin spiritual, dar care să cuprindă exact structura ei logică. Acum examineaz-o critic: se mai susține în continuare?
4. Ferește-te de priming
Amorsarea conceptuală este o tehnică și un proces aplicat în psihologie care implică oamenii într-o sarcină sau îi expune la stimuli. În general, ferește-te să susții public părerea cuiva, înainte de a o examina critic. Apoi, faptul că deja te-ai exprimat va îngreuna procesul de a-ți schimba opinia după ce ai examinat validitatea ei, respectiv conformitatea cu propriul tău sistem de credințe.
5. Examinează sistemul propriu de credințe.
Acordă-ți un timp special pentru a-ți examina sistemul de credințe. Nu trebuie să te străduiești prea mult să cauți cele mai abstracte idei, ci pornește de la ceva concret, de exemplu de la ultima opinie vehiculată în grupul tău de prieteni. Apoi descompune-o în întrebări de tipul de ce. Mergi din aproape în aproape până clarifici acele idei care stau la baza sistemului tău de credințe. Dacă ai început cu un subiect care ți s-a părut important și semnificativ pentru tine, încearcă să reiei același proces de examinare, de data asta aplecându-te asupra unui subiect care nu te angajează afectiv la fel de mult. Folosește același sistem de întrebări de tip de ce? După acest proces cu siguranță îți va veni mai ușor să-ți pui întrebări asupra ideilor pe care le auzi și de asemenea să descoperi conformitatea sau neconformitatea lor cu ceea ce ai descoperit că te definește.
