Mergi la conţinutul principal

Eşti aici

"E fascinant felul cum comunică nou-născuţii"

Dr. Cătălina Iordan, neonatolog: "E fascinant felul cum comunică nou-născuţii"

De ce ati ales meseria de medic si de ce neonatologia?

Am optat pentru meseria de medic din pasiune si din convingerea ca dintre toate meseriile practicate acesta este cea mai nobila, prin excelenta umana. Este o meserie de apostolat care cere sacrificiu, devotament, in care nu-ti este ingaduita nici o eroare, pentru ca, de profesionalismul care include pregatirea ta teoretica, practica, experienta, daruirea si constiinta depind vieti omenesti.

Probabil mi-am ales acesta meserie si din dragoste fata de semenii mei dar si pentru ca a reprezentat o provocare fata de mine insami, pentru ca am simtit ca acesta ma solicita total. Am crezut si continuu si astazi sa cred ca meseria de medic pentru care am optat este cea care imbina perfect cele doua componente ale firii umane, partea rationala din care deriva aplicarea practica si cea emotionala din care deriva caldura umana. Ma consider dintre cei norocosi din acest punct de vedere pentru alegera facuta cu douazeci de ani in urma, in ciuda unor sacrificii si renuntari ce tin de viata mea privata.

De ce, dintre toate ramurile medicinii, tocmai neonatologia, o specialitate medicala dealtfel recent desprinsa din  aria pediatriei?

Specialitatea mea este una de suflet, dar nu e suficient, ea iti cere un inalt grad de pregatire profesionala, pentru ca, aflandu-se la granita dintre obstetrica, pediatrie si terapie intensiva, solicita cunostinte si abilitati din toate cele trei domenii. In fapt, ca definitie, neonatologia este o specialitate medicala, ramura a pediatriei, care se ocupă cu studiu nou-născutului sănătos, cu depistarea, diagnosticarea și tratarea bolilor specifice acestei grupe de vârstă, precum și cu îngrijirea și menținerea în viață a nou-născutului prematur.

Nu stiu cum as putea sa ma fac mai bine inteleasa. Nu este vorba de a folosi cuvinte mari dar in acelasi timp simt ca cele mici nu pot exprima indeajuns. Ca medic neonatolog te afli permanent la poarta miracolului universal care este nasterea. Esti mereu acolo, in imediata apropiere a strigatului vietii cu care orice nou-nascut isi face anuntata venirea printre noi. Esti intr-o stare de asteptare, de tensiune, solicitanta, pregatit fiind in orice clipa sa intervii eficient in sustinerea unei adaptari cat mai fiziologice a nou-nascutului la noua forma de viata, si asta pentru ca acesta trecere, de la viata intrauterina la cea extrauterina, poate ridica o serie intreaga de probleme de adaptare, iar interventia trebuie sa fie prompta, nu este timp de indecizii si cea mai mica eroare poate fi fatala.

Poate va intrebati care este satisfactia cea mai mare. De fapt nici n-as numi-o astfel ci mai degraba bucurie, fericirea pe care  o resimti la finalul acelor minute, ore, zile si nopti de eforturi sustinute si gesturi complexe de terapie intensiva, aplicate la dimensiuni atat de mici ca ale unui prematur de numai cateva sute de grame cand, istovit fizic si psihic, poti privi in ochii parintilor si le poti comunica faptul ca micutul lor a depasit complicatiile majore, ca este stabil sau face chiar progrese. Si dupa ce-ai resuscitat nou-nascutul toate acele ore, condus de adrenalina descarcata firesc in astfel de momente si te intorci la viata ta privata aproape epuizat, gandul ca dupa o zi si-o noapte de garda ai lasat acolo in incubator o fiinta fragila dar care sigur are toate sansele la viata, ei bine abia atunci gandul acesta ca o terapie de soc reprezinta pentru mine propria mea resuscitare.

Cum reusiti sa impacati viata de medic (telefoane in mijlocul noptii, garzi) cu cea personala?

Cand am optat pentru acesta meserie am stiut ca este o meserie care presupune sacrificiu, daruire,  devotament si care te solicita uneori dincolo de limitele tale fizice si chiar psihice. Oricat de bizara ar parea asocierea sau comparatia (adeseori m-am gandit la ea) si anume ca dintr-un anumit punct de vedere doctorul se afla in ipostaza unui actor. Asa cum pentru a-si interpreta rolul, odata ajuns pe scena, actorul lasa in culise tot ce tine de propriile lui dureri, neajunsuri, neputinte fizice, neimpliniri, tot astfel si doctorul in fata pacientului este, inainte de toate, cel de la care cel aflat in suferinta asteapta alinare.  In momentele lor de suferinta, cati pacienti isi pun oare problema ca si noi suntem oameni exact ca ei, cu familiile noastre, greutatile sau pur si simplu suntem uneori la randul nostru bolnavi? Am fost constienta de toate acestea cu multi ani in urma cand am acceptat, odata cu meseria de medic, toate riscurile pe care le presupune si pe care mi le-am asumat.

In specialitatea mea gandesc si actionez mai mult ca o mama - doctor. Este un proces firesc, nepremeditat, orice decizie sau manevra medicala este automat trecuta prin acest filtru al maternitatii. Problemele oricarei mame imi sunt familiare, le intuiesc uneori inca inainte de a-mi fi relatate. Probabil de aceea imi este foarte la indemana sa am o relatie apropiata, deschisa cu familia cu care inteleg sa conlucrez cel putin o perioada pana cand bebelusul este in siguranta, adaptat cadrului familial, sau pana cand va fi preluat ulterior de catre pediatru.

Ma intrebati despre apelurile in mijlocul noptii sau despre garzi. N-o sa va spun ca, mai ales dupa o garda istovitoare, apelurile in noapte sunt confortabile dar cand se intampla le percep in primul rand ca pe un strigat disperat in noapte al unei mame, pentru care conteaza enorm informatiile furnizate, gestionarea imediata a problemelor medicale minore ale micutului sau in cazurile mai grave directionarea acestuia catre clinicile sau spitalele de specialitate. Conteaza atunci tonul calm, binevoitor si incurajator, rabdarea, solicitudinea. Acest aspect poate ca nu l-as fi descoperit daca n-as fi avut confirmarea din partea unor mame care mi-au marturisit ca simpla mea voce reprezinta pentru ele in acele momente pur si simplu o terapie.

In tot acest demers n-as fi putut reusi pe deplin daca n-as fi avut sustinere familiei mele. Si va rog sa ma credeti ca n-as dori sa sune ca la decernarea premiilor Oscar, cand toti multumesc familiilor, dar in ceea ce ma priveste eu chiar trebuie s-o fac. Imaginati-va ca luna pentru familia unui medic nu are 30 ci deseori numai 20 de zile, pentru ca in afara programului normal de lucru restul noptilor si zilelor acesta le petrece in spital, in garzi. Sunt din nou un caz fericit pentru ca membrii familiei mele sunt participanti directi la echilibrul meu personal si profesional. Nu se plang niciodata, se bucura pentru realizarile si satisfactiile rezultate din munca mea, imi impartasesc grijile, iar eu le sunt recunoscatoare pentru ca dau dovada de altruism cand ma impart cu cele cateva zeci de nou-nascuti.

Povestiti-ne un caz special pe care nu l-ati putut uita.

Din punct de vedere profesional imi amintesc foarte bine, extrem de detaliat, "cazuri speciale", unele dintre ele deosebite prin complexitatea medicala, altele imbogatite prin contextul familial. Am participat direct la recuperarea unor nou-nascuti extrem de mici, cu patologie complexa in cele mai diverse situatii. Mi-e greu sa aleg dintre toate "un caz special".

Acum cand ma intrebati imi trece prin minte o poveste care m-a marcat, a unei mame care a fost nevoita sa nasca un fat oprit in evolutie si cu care am impartit acelasi salon de maternitate pe vremea cand l-am nascut pe fiul meu. Peste ani de zile, am reintalnit-o de data acesta, in maternitatea in care-mi desfasor activitatea, ea in postura de mama, iar eu in cea de doctor a copilului ei. A fost o intalnire binecuvantata si cercul parca s-a inchis, caci a adus pe lume o fetita de care m-am ocupat si pe care am avut fericirea s-o salvez de o maladie care ar fi afectat-o ireversibil. Am ramas bineinteles de atunci intr-o relatie calda, afectuoasa cu acesta familie.

Cum va influenteaza meseria de neonatolog atitudinea fata de proprii copii
sau fata de copiii din familie?

Nu stiu in ce masura meseria de neonatolog influenteaza atitudinea fata de propriul meu copil, mai degraba pe el l-a influentat pentru ca de exemplu, intr-o compunere la scoala, avand ca tema " mama mea" acesta a scris "Mama mea este mama mea dar si a mai multor alti copii de la spital".

Ma gandesc acum ca poate ca m-a facut sa pretuiesc mai mult viata, sa ma gandesc ca singurul miracol autentic care ne este dat sa-l traim este nasterea, iar copiii sunt darurile supreme ale vietii.

Cat de greu este sa lucrezi cu copii nou nascuti si cum reusiti sa linistiti parintii cu copii aflati in situatii limita?

Este greu si totodata usor sa lucrezi cu nou-nascutii. Eu personal consider ca acestia sunt unii dintre cei mai onesti pacienti, caci desi nu pot vorbi, ei pot comunica foarte precis prin mijloacele nonverbale de care dispun si pe care in timp le putem recunoaste foarte bine. Sunt fiinte extrem de expresive. Semnele si simptomele acestora nu pot fi mascate, ascunse, disimulate. Este incredibil sa descoperi cata nevoie de comunicare au, ce abilitati dezvolta pentru a stabili punti de legatura cu tine. Este de-a dreptul fascinant si emotionant.

In cazurile care necesita ingrijiri de terapie intensiva insa, sigur ca intervine dificultatea. Va imaginati ca toate gesturile practicate, toate metodele invazive de sustinere vitala sunt destinate unor dimensiuni reduse, unor fiinte extrem de fragile. Din nefericire, nou-nascutii percep durerea provocata de starea lor clinica deteriorata si implicit de manevrele medicale dealtfel absolut necesare in astfel de situatii. In plus, sa nu uitam ca sunt niste fiinte complet neajutorate care au un mare grad de dependenta, o mare nevoie de afectiune, de protectie.

Toate situatiile critice in neonatologie sunt gestionate in echipa, o echipa ai carei membrii trebuie sa functioneze perfect, ca piesele unui angrenaj complex.

Uneori relationam mai usor cu nou-nascutii decat cu parintii acestora, care in starea emotionala speciala in care se afla, dezvolta nelinisti, angoase, uneori exagerari. Desigur toate isi au motivatia in grija, dragostea si mai ales spaima pentru viata micutului lor. Relatia cu ei trebuie sa porneasca de aici, de la intelegerea acestor motivatii, si cu cat sunt mai nelinistiti, cu cat isi pierd mai mult controlul, cu atat replica medicului trebuie sa fie mai calma, intelegatoare dar si ferma.
Pe de alta parte sunt de parere ca familia trebuie integrata echipei care se ocupa de nou-nascutul critic si, cu tact, trebuie sa avem o cumunicare onesta cu aceasta care, indrumata, consiliata sa devina o partenera in demersul nostru medical. Desigur nu intotdeauna se ajunge la formula ideala dar datoria ta ca medic este sa nu faci rabat de la acest deziderat, oricat de greu ar fi.

Ati pastrat legatura cu pacientii? S-a întâmplat să-i cunoasteti peste ani, cand au crescut?

In primul rand parintii sunt cei care pastreaza legatura cu mine. Unii dintre acestia se desprind cu greu chiar ajunsi la varste care depasesc cu mult pe cea a unui sugar. Este o legatura care se creaza si dureaza. Aceasta relatie, intretinuta de cele mai multe ori din motive medicale, dupa depasirea unui anumit prag, evolueaza catre o relatie de prietenie sustinuta prin mijloacele moderne de comunicare cum este telefonul sau internetul si mai putin prin relationare directa.

Cu riscul de a fi suspectata de orgoliu voi face o marturisire de credinta: "meseria mea este una minunata"!