EDU.REGINAMARIA.RO

Bolile de mare altitudine

Articol de Ileana Andreescu Senior Medical Editor
Altitudinea mare afecteaza corpul uman din cauza deprivarii de oxigen (hipoxie). Alti factori cum ar fi frigul extrem, vantul puternic si radiatia solara intensa pot fi prezenti, de asemenea, insa efectul lor este redus considerabil prin aplicarea de masuri de protectie adecvate. Hipoxia este insa inevitabila, atata timp cat nu este corectata de administrarea de oxigen suplimentar sau cresterea presiunii prin plasarea persoanei intr-un sac hiperbaric (sacul Gamow).

In medicina de altitudine, se considera altitudine mare peste 2500 metri. Limita maxima “verticala” a supravietuirii umane este de aproximativ 6000 de metri. Inaltimile extreme peste 8000 de metri sunt denumite “death zones” („zonele mortii”) si imposibile pentru viata umana sustinuta. Cercetarile indica faptul ca oamenii nu pot trai permanent peste o altitudine de 5500 de metri, fara a suferi o deteriorare fiziologica treptata care va determina in cele din urma decesul. 

Aclimatizarea este procesul prin care organismul se adapteaza la scaderea disponibilitatii oxigenului la altitudini mari. O aclimatizare adecvata este absolut esentiala pentru a trai la altitudine mare si pentru a asigura succesul expeditiilor in muntii inalti. Fara aclimatizare, efectele hipoxiei limiteaza atat activitatea fizica, cat si capacitatea mentala.

La altitudine mare, oamenii pot suferi de bolile de altitudine, de la manifestarile usoare ale raului acut de munte (RAM), la unele care pot pune viata in pericol - edemul cerebral de mare altitudine (ECMA) si edemul pulmonar de mare altitudine (EPMA). Cea mai importanta masura de tratament in cazul raului acut de munte este oprirea ascensionarii si repausul, iar daca simptomele se inrautatesc dupa o zi de odihna, coborarea imediata la o altitudine inferioara. In cazul ECMA si EPMA, coborarea imediata este regula. Administarea de oxigen, medicamente sau alte tratamente sunt considerate adjuvante la coborare. 
 

Ce inseamna altitudine mare 

Altitudinea este distanta deasupra nivelului marii si poate fi masurata cu ajutorul unui instrument denumit altimetru.

In medicina de altitudine, altitudinea este definita astfel:

  • Altitudine aproape de nivelul marii: < 500 m
  • Altitudine joasa: 500-1500 m
  • Altitudine intermediara: 1500-2500 m
  • Altitudine mare: 2500-3500 m
  • Altitudine foarte mare: 3500-5500 m
  • Altitudine extrema: > 5500 m

Varful Everest este cel mai inalt punct de pe Pamant, cu o altitudine de 8848 m deasupra nivelului marii. Se afla in Muntii Himalaya, la coordonatele 27°59'20.62" N si 86°55'28.27" E, la granita dintre Nepal si Tibet. Zona urbana El Alto din Bolivia este orasul cel mai inalt situat pe Pamant, unde cei 900.000 de rezidenti traiesc la aproximativ 4150 m deasupra nivelului marii. Aeroportul International El Alto este aeroportul international aflat la cea mai mare altitudine. In anul 2003, National Geographic Magazine a mentionat ca La Rinconada este cea mai inalta zona umana locuinta permanent. La Rinconada este un sat minier avand peste 7000 de oameni aflat in sudul Peruului, la o altitudine de 5100 de metri.

In Romania, altitudinea cea mai mare unde pot ajunge oamenii este Vf. Moldoveanu, care are 2544 m. Vf. Moldoveanu este situat in Masivul Fagaras, judetul Arges.

De ce este mai putin oxigen in aer la altitudine mare

Altitudinea este in stransa corelatie cu presiunea aerului. Pe masura ce altitudinea creste, presiunea aerului scade. 

Acest lucru se intampla din doua motive. Pe de o parte, datorita gravitatiei pamantului care trage aerul cat mai aproape posibil de suprafata sa. Iar pe de alta parte, din cauza densitatii aerului. Pe masura ce altitudinea creste, cantitatea de molecule de gaz din aer scade – aerul devine mai putin dens comparativ cu aerul de la nivelul marii (aerul se “subtiaza”). Acest aer mai putin dens exercita o presiune atmosferica mai mica. Totusi, desi presiunea scade aproape exponential cu altitudinea, compozitia aerului ramane constanta intre nivelul marii si o altitudine de 90 kilometri - 78.09% nitrogen, 20.95% oxigen si restul, cantitati foarte mici din alte gaze.
 

Relatia dintre altitudine si presiunea atmosferica

Evangelista Torricelli (1608-1647) a fost un matematician si fizician italian care a realizat pentru prima data ca atmosfera de deasupra noastra creeaza o presiune. In acest sens, remarca sa este una memorabila: “Traim scufundati pe fundul unui ocean format din elementul aer, care fara indoiala exercita o greutate.”

Presiunea atmosferica si presiunea oxigenului in aerul inspirat scad cu cresterea altitudinii:

La nivelul marii

  • Organismul uman functioneaza cel mai bine la altitudinea marii.
  • La nivelul marii, coloana de aer de deasupra pamantului exercita o forta aproximativ echivalenta cu greutatea unei coloane de mercur (Hg) de 760 milimetri inaltime. 
  • Procentul de O2 in atmosfera ramane constant cu altitudinea, fiind de 20.95% din total aer ceea ce corespunde cu o presiune partiala a oxigenului inspirat (PiO2) de aproximativ 149 mmHg la nivelul marii.

La altitudinea de 3000 m

  • La altitudinea de 3000 m, unde se afla cele mai multe statiuni de schi, presiunea atmosferica este de 537 mmHg, iar presiunea partiala a oxigenului inspirat este aproximativ 70% din cea de la nivelul marii (103 mmHg). 

La altitudinea de 5000 m

  • La altitudinea de 5000 m, cea mai inalta inaltime unde traiesc oameni si altitudinea Taberei de baza Everest (Everest Base Camp, 5310 m), presiunea atmosferica este de 420 mmHg, iar presiunea partiala a oxigenului inspirat este la aproximativ jumatate din cea de la nivelul marii (52%, 78 mmHg).
  • Cercetarile indica faptul ca oamenii nu pot trai permanent peste o altitudine de 5500 de metri (fara a suferi o deteriorare fiziologica treptata care va determina in cele din urma decesul). 
  • Exista oameni care au trait 2 ani la o altitudine de 5950 m.   

Peste 8000 metri si pe Everest (altitudinea de 8848 m)

  • Expeditiile peste 8000 de metri reprezinta un test sever de performanta umana. 
  • Altitudini peste 8000 de metri sunt considerate “zonele mortii” (“death zones”) unde supravietuirea timp indelungat este imposibila.
  • In “zonele mortii” exista 14 varfuri peste 8000 metri, asa numitii “opt miari”. Aceste varfuri sunt localizate in lantul muntos Himalaya (situat in Asia, la granita dintre India si Platoul Tibetan; cel mai inalt varf este Everest, 8848 m) si lantul muntos Karakoram (situat in zona Kashmir; cel mai inalt varf si al doilea cel mai inalt din lume - K 2, 8611 m - este situat in Pakistan).
  • Pe Everest, la altitudinea de 8848 m, presiunea atmosferica este de 253 mmHg, iar presiunea partiala a oxigenului inspirat este mai putin de o treime din cea de la nivelul marii (29%, 43 mmHg). Aceasta cifra subliniaza injuria hipoxica severa la care este supus organismul, aceasta presiune fiind foarte apropiata de limita de toleranta a corpului uman in ceea ce priveste sustinerea necesarului metabolic. 
  • In ciuda acestei limitari fiziologice, alpinistii au reusit sa urce munti cu o altitudine de peste 8000 de metri fara a avea nevoie de oxigen suplimentar. Primul opt miar urcat fara oxigen a fost Vf. Annapurna (8091 m) din Himalaya, in anul 1950, de catre alpinistii francezi Maurice Herzog (15 ianuarie 1919 - 13 decembrie 2012) si Louis Lachenal (17 iulie 1921 - 25 noiembrie 1955.
  • Vf. Everest  a fost urcat fara oxigen suplimentar la data de 8 mai 1978 de catre alpinistul italian Reinhold Andreas Messner, nascut la 17 septembrie 1944 si alpinistul austriac Peter Habeler, nascut la 22 iulie 1942. Reusita lor a dovedit ca predictia atat populara, cat si a cercetatorilor, ca este imposibil ca un om sa ajunga pe varful acestui munte mitic respirand doar aer atmosferic s-a dovedit gresita.
  • Totusi, in “zona mortii” se produc majoritatea deceselor alpinistilor, cauzate fie direct ca urmare a afectarii functiilor vitale, fie indirect prin decizii gresite luate in conditii de stres sau slabiciune fizica care duc la accidente. In zona mortii, corpul uman nu se poate aclimatiza. O sedere prelungita in zona mortii fara oxigen suplimentar va duce la deteriorarea functiilor corporale, pierderea constientei si, in cele din urma, deces.
     

Efectele hipoxiei la altitudine mare 

Altitudinea mare afecteaza corpul uman din cauza deprivarii de oxigen (hipoxie). Oxigenul este critic pentru functionarea normala a celulelor deoarece este o parte esentiala din lantul de transport al electronilor implicati in producerea de energie in celule.

La nivelul corpului, hipoxia de mare altitudine determina:

  • Afectarea performantei fizice
  • Afectarea performantei mentale
  • Tulburari ale somnului (respiratia periodica)
  • Pierdere in greutate

Afectarea performantei fizice

Capacitatea fizica este redusa cu cresterea altitudinii. De aceea, pentru a face fata efortului fizic la altitudine mare, pentru succesul expeditiei, persoanele fara o pregatire fizica trebuie incurajate sa inceapa antrenamentul regulat cu cateva saptamani sau chiar luni (cu cat altitudinea este mai mare) inainte de data planificata a expeditiei. De asemenea, trebuie retinut ca performanta fizica la altitudini din ce in ce mai mari va fi mereu mai redusa comparativ ca cea de la o altitudine inferioara, independent de cat de bine se realizeaza procesul de aclimatizare.

Comparativ cu valoarea de la nivelul marii, consumul maxim de oxigen (VO2 max) este redus cu 1% pentru fiecare 100 m peste 1500 m si este: 

  • 85% - la 3000 m
  • 60% - la 5000 m
  • 20% - pe varful Everest

Studii efectuate in cazul alpinistilor de elita au sugerat ca factorul genetic ar putea juca un rol in determinarea nivelului maxim de consum al oxigenului la altidudini mari.

Afectarea performantei mentale

Creierul consuma 20% din totalitatea oxigenului din organism, acesta fiind folosit aproape exclusiv pentru oxidarea glucozei. Performanta mentala este afectata in conditii de hipoxie moderat-severa care apare la altitudini foarte mari. 

Multe persoane care lucreaza la inaltimi de peste 4000 m experimenteaza un numar crescut de erori de calcul matematic, o reducere a duratei atentiei si o crestere a oboselii mentale. Acuitatea vizuala (de exemplu, vederea nocturna) este redusa de la altitudini de doar 2000 m si poate sa scada la 50% la 5000 m, fiind insotita de afectarea memoriei de scurta durata, concentrarii si abilitatii de a lua decizii.  

Exista studii care au aratat ca alpinistii amatori si profesionisti au un risc crescut de a suferi leziuni subcorticale si atrofie cerebrala la altitudini foarte mari si extreme.  

Tulburari ale somnului – respiratia periodica

La altitudine mare somnul este, de asemenea, afectat si multe persoane considera acest aspect ca fiind cel mai disconfortant. Persoanele care dorm la altitudini mari se trezesc frecvent, au vise neplacute si nu se simt odihniti dimineata.

Respiratia periodica 

Respiratia periodica - un fenomen universal care apare la persoanele sanatoase la altitudini de peste 4000 m - este probabil factorul cauzator al tulburarilor de somn la altitudini mari. Acest tip de respiratie apare ca urmare a instabilitatii in sistemul de control al respiratiei produse de hipoxie, pe de o parte, si de raspunsul la dioxidul de carbon, pe de alta parte.   

Atunci cand oxigenul din sange scade sub un anumit nivel, senzorii de oxigen comanda creierului sa intensifice respiratia, care devine mai ampla si mai frecventa. Aceasta hiperventilatie va avea ca efect eliminarea in aerul expirat de CO2 si in consecinta scaderea acestuia in sange. Senzorii de CO2 vor spune atunci creierului sa reduca frecventa respiratiei, cu aparitia hipoventilatiei sau chiar oprirea respiratiei (apnee). Se genereaza astfel un ciclu hiperventilatie-hipoventilatie care se autointretine.

Rezultatul este o respiratia neregulata, cu 4 sau mai multe respiratii ample urmate de apnee (absenta respiratiei). Prima respiratie ampla dupa o pauza respiratorie uneori poate trezi persoana din somn, cu o senzatie de sufocare sau respiratie cu dificultate. Modelul acesta de respiratie este mult mai deranjant in timpul noptii si desi este incomod si nelinistitor, nu este periculos. Poate fi tratat cu o doza mica de acetazolamida, care amelioreaza respiratia, imbunatateste somnul si creste nivelul de oxigen din sange. Din cauza riscului de deprimare a centrului respiratiei din creier, se recomanda evitarea somniferelor.

Scaderea in greutate

Expunerea la altitudine foarte mare poate duce la o scadere considerabila in greutate, care depinde atat de inaltime, cat si de durata sederii la acea altitudine. Activitatea fizica, greata datorata raului acut de munte si lipsa de gust a alimentelor contribuie la pierderea in greutate la altitudine. La acesti factori se pot adauga gastro-enteritele, infectiile respiratorii si temperaturile scazute. 

Initial, apare o scadere in greutate de aproximativ 3% la altitudini de peste 4000 m care poate insa ajunge la 15% in conditiile sederii indelungate la altitudini intre 5000-8000 m. Pierderea in greutate initiala reflecta diureza de aclimatizare si degradarea grasimii. La altitudini peste 5000 m apare si scaderea masei musculare independente de activitatea fizica, posibil legata de efectul direct al hipoxiei asupra metabolismului proteic.
 

 

Efectele hipoxiei la altitudine extrema

Altitudinea extrema, ca de exemplu pe varful muntelui Everest, este foarte aproape de limita tolerantei umane la deprivarea de oxigen.

Inca din anul 1924, alpinistii au escaladat fara oxigen suplimentar pana la aproape 300 m sub varf. Insa de-abia in anul 1978, Reinhold Messner si Peter Habeler au urcat fara oxigen pe Everest. Altfel spus, a fost nevoie de 54 de ani pentru ultimii 300 de metri!

Presiunea atmosferica de pe Everest poate fi tolerata doar pentru ca varful este localizat la latitudinea de 28 grade N, ceea ce ii furnizeaza alpinistului avantajul proeminentei ecuatorului asupra presiunii atmosferice determinate de acumularea unui aer dens rece in stratosfera de deasupra. Acest efect creste presiunea atmosferica deasupra varfului cu 7% comparativ cu valoarea prezisa. 

In anul 1981, s-a organizat Expeditia Americana de Cercetare pe Everest - American Medical Research Expedition to Everest - al carei scop a fost acela de a se obtine masuratori fiziologice la altitudine extrema, inclusiv la nivelul varfului. In cadrul a doua laboratoare, s-au obtinut de la peste 8000 m, esantioane de aer de la nivelul sacilor alveolari (portiunea terminala a tractului respirator, la nivelul caruia se produce schimbul de gaze), s-au facut multe determinari si s-a masurat pentru prima data presiunea barometrica la nivelul varfului Everest. 

Pe varf, presiunea barometrica a fost de 253 mmHg, aproape 1/3 din cea de la nivelul marii de 760 mmHg. Aceasta a inseamnat ca presiunea oxigenului din aerul inspirat era de 43 mmHg (vs. 149 mmHg). Presiunea alveolara a oxigenului a fost mentinuta la o valoare aproape de limita viabila de doar 35 mmHg (vs. 100 mmHg) ca urmare a hiperventilatiei (respiratie rapida si ampla) extreme, care a fost de 5 ori mai mare decat cea de la nivelul marii. PO2 arterial a fost ceva mai mica, de 28 mmHg (vs. 95 mmHg) ca urmare a limitarii difuziunii oxigenului la nivelul membranei alveolo-capilare in aceste conditii extreme. Datorita hiperventilatiei extreme, PCO2 arterial a fost intre 7-9 mmHg (vs. 40 mmHg la nivelul marii), iar pH-ul 7.7 (normal 7.4). Aceasta alcaloza respiratorie extrema a avut ca efect cresterea afinitatii hemoglobinei pentru oxigen, ceea ce a facilitat incarcarea oxigenului la nivelul capilarelor pulmonare. 

O constatare interesanta a fost faptul ca la peste 7000 m, PO2 alveolara nu mai scade si este mentinuta la o valoare usor peste 35 mmHg prin cresterea ventilatiei. Altfel spus, desi presiunea oxigenului in aerul inspirat continua sa scada pe masura ce se apropie varful, PO2 alveolara ramane constanta, si desi la o valoare extrem de mica, este suficienta sa mentina alpinistul in viata. 

Raspunsurile fiziologice ale organismului uman la altitudini extreme reprezinta un exemplu extraordinar de cum corpul nostru poate tolera si supravietui unei astfel de agresiuni fiziologice. De departe, cea mai importanta adaptare fiziologica la aceasta altitudine extrema este hiperventilatia.
 

Modificarile adaptative la altitudine mare – aclimatizarea

Aclimatizarea este procesul prin care organismul se adapteaza la scaderea disponibilitatii oxigenului la altitudini mari. 

Fiziologii considera aclimatizarea la altitudine mare ca unul dintre cele mai bune exemple de cum raspunde organismul la un mediu ostil. Corpul uman se aclimatizeaza foarte bine la hipoxia moderata, insa necesita timp. Cea mai mare parte a aclimatizarii acute se produce in primele 1-3 zile pentru o anumita altitudine, insa rata aclimatizarii poate sa varieze de la o persoana la alta. Aclimatizarea completa dureaza considerabil mai mult, uneori saptamani. Nu exista un predictor pentru cat de repede se va produce aclimatizarea in cazul unei persoane, cu exceptia faptului ca exista o tendinta de a avea o consistenta in modul in care aceasta se aclimatizeaza in diferite expeditii. 

Aclimatizarea previne bolile de mare altitudine, imbunatateste somnul, creste confortul si starea de bine, desi performanta fizica va fi mereu mai redusa comparativ cu cea de la o altitudine mai mica.  

O aclimatizare adecvata este absolut esentiala pentru a trai la altitudine mare si pentru a asigura succesul expeditiilor in muntii inalti. Fara aclimatizare, efectele hipoxiei limiteaza atat activitatea fizica, cat si capacitatea mentala. De exemplu, daca o persoana ar fi expusa acut, fara aclimatizare, la altitudinea Vf. Everest ar ramane constienta doar un minut sau doua, in timp ce alpinistii aclimatizati pot urca gradual pana pe varf.

Modificarile adaptative la hipoxia de mare altitudine constau in:

  • Hiperventilatie (cresterea ventilatiei): respiratia devine mai ampla si mai frecventa – de departe cel mai important mecanism adaptativ
  • Adaptarea renala - modificarile acido-bazice
  • Policitemia (producerea de masa eritrocitara)

Hiperventilatia

Cel mai precoce si mai pronuntat raspuns adaptativ la efectele hipoxemiei este cresterea ventilatiei: respiratia devine mai ampla si mai frecventa, ceea ce duce la cresterea ventilatiei alveolare. 

Acest mecanism adaptativ poate fi dus la extrem. De exemplu, pe Vf. Everest, unde PO2 inspirat este doar 29% din valoarea de la nivel marii, ventilatia alveolara creste de aproximativ 5 ori. Aceasta hiperventilatie permite ca PO2 la nivelul alveolelor sa scada mult mai lent pe masura ce altitudinea creste. La 8000 de metri, PO2 in plamani se stabilizeaza la aproximativ 35 mmHg, care este o valoarea foarte mica, insa suficienta sa mentina alpinistul in viata. 

Echilibrul acido-bazic

Hiperventilatia determina eliminarea in aerul expirat a dioxidului de carbon (CO2) cu scaderea acestuia in sange si aparitia alcalozei respiratorii cu o crestere a pH-ului sangelui. Scaderea dioxidului de carbon din sange va deprima ventilatia. In decurs de 24 de ore la altitudine moderata, rinichii raspund la alcaloza prin cresterea excretiei (eliminarii in urina) a bicarbonatului. Aceasta functie adaptativa a rinichilor va continua ore sau zile si va avea ca efect corectarea alcalozei si normalizarea ph-ului sanguin. Rata si amplitudinea compensarii metabolice este mai inceata si doar partiala la altitudini foarte mari. 

Policitemia

De asemenea, rinichii raspund la hipoxie prin cresterea secretiei de eritropietina care are ca efect cresterea masei de celule rosii si in consecinta, a capacitatii de transport a oxigenului in sange. Totusi, desi se crede ca aceasta masura adaptativa este una importanta, policitemia se dezvolta lent, dupa cateva zile, si nu este completa decat dupa cateva saptamani sau luni. Ca urmare, in cazul ascensiunilor cu durata de 1-2 saptamani (durata obisnuita), cresterea masei eritrocitare are importanta minora, insa devine un mecanism valoros in cazul expeditiilor de lunga durata.

Bolile de mare altitudine

Persoanele care urca rapid la altitudine mare si nu sunt aclimatizate au riscul de a face o serie de boli de mare altitudine, care apar in primele zile dupa sosirea la acea inaltime. Incidenta si severitatea simptomelor este corelata cu rapiditatea ascensiunii si altitudinea maxima atinsa. 

Notiunea de boala de mare altitudine descrie un continuum de sindroame (asocieri de simptome si semne) ca urmare a expunerii prelungite la hipoxie: 

  • Rau acut de munte (RAM)
  • Edem cerebral de mare altitudine (ECMA) 
  • Edem pulmonar de mare altitudine (EPMA)

Raul acut de munte (RAM)

Raul acut de munte (in engleza „acute mountain sickness”) este cea mai usoara forma de boala de mare altitudine si apare relativ frecvent la persoanele sanatoase neaclimatizate care urca rapid la mare altitudine. Simptomele sunt percepute dupa cateva ore dupa ce persoana a ajuns la o altitudine de peste 2500 metri. Forma simpla sau benigna a raului acut de munte este autolimitanta, avand o durata de 1-3 zile. Manifestarile insa pot reapare daca persoana urca la o altitudine mai mare. La un numar mic de persoane, raul de munte poate progresa catre forme severe de boala de mare altitudine – edemul cerebral de mare altitudine (ECMA) si/sau edemul pulmonar de mare altitudine (EPMA), care pot duce la deces in cateva ore daca nu sunt tratate.
 

Cat de frecvent este raul acut de munte?

Desi raul acut de munte nu este obisnuit la inaltimi < 2500 m, 75% dintre persoanele neaclimatizate la 3000 de metri vor avea simptome usoare.  
 

Factorii de risc pentru raul acut de munte

Studiile au identificat urmatorii factori de risc majori independenti pentru aparitia raului acut de munte: 

Un episod anterior de rau acut de munte 

Desi in prezent aceasta predispozitie nu poate fi prezisa cu un test screening anume, modalitatea de comportament la mare altitudine cu ocazia unor ascensionari anterioare este un indiciu. In general, oamenii sunt predispusi sau rezistenti la a suferi de rau acut de munte si aceasta tendinta este frecvent reproductibila in diverse expeditii la mare altitudine, daca rata de ascensionare este similara. Intr-un grup de persoane care urca la altitudine inalta, exista o succeptibilitate variata: o parte nu vor fi afectati, unii vor face o forma usoara de RAM, iar altii vor avea simptome severe. Acele persoane care tolereaza si se bucura de muntii inalti fara sa sufere de rau de munte au o probabilitate mai mare sa repete aceasta experienta buna. 

Lipsa aclimatizarii anterioare 

Pe de alta parte, o expunere recenta la altitudine inalta este asociata cu un risc scazut de RAM. Se considera ca lipsa aclimatizarii anterioare (< 5 zile peste 3000 de metri in ultimele doua luni) poate favoriza aparitia raului acut de munte. 

Ascensionarea rapida 

Viteza ascensionarii - > 500-1000 metri/24 de ore la peste 2700 de metri - este un factor determinant pentru aparitia raului acut de munte, urcarea rapida fiind un risc important pentru dezvoltarea RAM. Este foarte important sa se tina cont de recomandarile organizatorului de expeditie privind rata de ascensionare si sa nu se forteze urcarea, atata timp cat persoana are simptome de rau de munte. O expeditie bine organizata este aceea care include un intinerariu flexibil, care sa asigure zile de repaus, daca acestea vor fi necesare.

Intensitatea activitatii fizice

Activitatea fizica excesiva in primele doua zile de ascensionare la altitudine mare poate exacerba raul acut de munte, in timp ce pregatirea fizica nu este un factor protector. De altfel, persoanele tinere si bine antrenate tind sa urce mai rapid, avand astfel un risc mai mare de a suferi de rau acut de munte.

Latitudinea

Latitudinea este importanta, deoarece influenteaza disponibilitatea oxigenului inspirat, saturatia hemoglobinei in oxigen si riscul de aparitie a RAM. Datorita rotatiei sale, pamantul este mai proeminent la ecuator. In consecinta, atat presiunea barometrica cat si PO2 sunt mai mari la ecuator comparativ cu polii. Pe varful Denali din Alaska centrala, la altitudinea de 6194 m, presiunea barometrica este echivalenta cu cea de la nivelul unui varf de 6900 m din Himalaya. Din cauza acestui aspect, alpinistii care se afla la aceeasi altitudine vor fi mai putin hipoxici pe Kilimanjaro (3oS) sau chiar pe Everest (23oN) decat pe Denali (63oN). Daca muntele Everest ar fi fost situat la acceeasi latitudine cu cea a muntelui Denali, nu ar fi putut fi urcat fara oxigen suplimentar.

Varsta si alti factori de risc posibili

Persoanele in varsta si copiii par sa aiba acelasi risc de a dezvolta RAM comparativ cu adultii. Alti factori de risc posibili pot fi: varsta mai mica de 46 de ani, sexul feminin si un istoric de migrena. 
 

Cum se produce raul acut de munte?

Mecanismul de producere a RAM nu este inteles complet. Desi hipoxia este evident esentiala, nu reprezinta cauza imediata a simptomelor, care apar la cateva ore dupa ascensionare si debutul hipoxiei. 

Se presupune ca simptomele raului acut de munte se datoreaza acumularii de lichid la nivelul creierului (edem cerebral) si sunt similare celor produse de cresterea presiunii intracraniene (hipertensiune intracraniana) care se intalneste la pacientii internati pe sectiile de neurochirurgie. Cel putin in cazul pacientilor cu edem cerebral de mare altitudine (ECMA) exista dovezi clare ale cresterii presiunii intracraniene. Se admite ca si in cazul formelor simple de RAM exista un edem cerebral usor (si frecvent o forma subclinica de edem pulmonar) ceea ce determina simptomele raului acut de munte.

De multe ori, apare si un edem periorbital (umflare in jurul ochilor) sau in zonele inferioare ale corpului in raport cu inima, ca de exemplu la nivelul picioarelor. Acest edem decliv este expresia cresterii permeabilitatii vaselor cu extravazarea de lichid in diferite zone, ceea ce duce la edem. 
 

Cum se manifesta raul acut de munte?

Simptomele RAM sunt asemanatoare unei stari de mahmureala.

Durerea de cap (cefaleea) este manifestarea cardinala si este insotita de cel putin unul dintre urmatoarele simptome, conform clasificarii general acceptate a Consensului Lake Louise: 

  • Lipsa poftei de mancare, greata, varsaturi
  • Oboseala sau moleseala
  • Ameteala sau senzatia de „cap gol”
  • Insomnie 

Cefaleea este localizata de cele mai multe ori la tample, este pulsatila si se inrautateste in timpul noptii sau imediat dupa trezire. 

Frecvent, simptomele apar la 6-12 ore dupa atingerea noii altitudini. Uneori insa pot fi precoce, dupa doar 2 ore, sau intarziate, dupa 24 de ore, de obicei dupa prima noapte de somn. RAM este frecvent autolimitant si majoritatea manifestarilor vor disparea dupa 1-3 zile, daca se mentine aceeasi altitudine. Totusi, insomnia poate persista. Coborarea la o altitudine inferioara va duce rapid la disparitia RAM.

Ca urmare a manifestarilor nespecifice, raul acut de munte este frecvent confundat cu alte conditii, cum ar fi: deshidratarea, raceala, mahmureala, suprasolicitarea sau unele reactii adverse ale unor medicamente.

Semnele fizice specifice lipsesc. Frecventa cardiaca este variabila, tensiunea arteriala este normala si puls-oximetria are valoare diagnostica limitata. Absenta diurezei indusa de procesul normal de aclimatizare, evidentiata prin lipsa cresterii urinarii spontane si retentia de fluide, este un semn timpuriu al RAM, desi uneori poate fi absent. 

Cum se trateaza raul acut de munte?

  • Atentia la propriul corp si recunoasterea precoce a manifestarilor RAM sunt cheia tratamentului. Persoanele predispuse la complicatii sunt cele care ignora sau neaga simptomele si astfel continua ascensiunea. 
  • Formele usoare de RAM sunt autolimitante si se trateaza cu oprirea ascensionarii si asteptarea ca aclimatizarea sa se imbunatateasca, proces care va dura 1-3 zile. Persoana trebuie sa ramana la aceeasi altitudine pana la disparitia simptomelor si sa se odihneasca.
  • Pentru durerea de cap se pot folosi antialgice - paracetamol sau ibuprofen (nurofen), iar pentru greata un antiemetic - metoclopramid.
  • Daca RAM progreseaza catre edem cerebral de mare altitudine (ECMA) sau edem pulmonar de mare altitudine (EPMA), se impune un tratament urgent, care consta in principal din coborarea la o altitudine cu cel putin 500 metri mai jos.
     

Cum poate fi prevenit raul acut de munte?

Ascensionarea graduala, lenta, care sa permita timp pentru aclimatizare este cea mai buna metoda de a preveni RAM. Aproape oricine care urca prea sus, prea repede, poate suferi de rau de altitudine.

Cea mai mare parte a aclimatizarii se produce in primele 1-3 zile pentru o anumita altitudine, insa rata aclimatizarii poate sa varieze de la o persoana la alta. Aclimatizarea completa dureaza considerabil mai mult. Nu exista un predictor pentru cat de repede se va produce aclimatizarea in cazul unei persoane, cu exceptia faptului ca exista o tendinta de a avea o consistenta in modul in care se aclimatizeaza in diferite expeditii. 

Aclimatizarea si ritmul de ascensionare

De exemplu, in cazul alpinistilor care urca la altitudine mare, un regim tipic de aclimatizare ar fi sa stea cateva zile in tabara de baza, sa urce in ritm lent la o tabara superioara si apoi sa revina la tabara de baza. De-abia apoi, ascensionarea la tabara superioara sa includa petrecerea noptii acolo. Acest proces este repetat de cateva ori, de fiecare data prelungindu-se timpul petrecut la altitudinea mai mare pentru a permite organismului sa se adapteze la nivelul de oxigen de la acea inaltime. Odata ce aplinistul s-a aclimatizat la o anumita altitudine, procesul va fi repetat in tabere plasate progresiv la altitudini mai mari.

Regula “somnului”

Altitudinea la care persoana va dormi este mai importanta decat inaltimea maxima pe care o atinge in fiecare zi. Alpinistii experimentati inteleg foarte bine semnificatia dictonului “Urca, insa dormi mai jos!”. 

Ghid de ascensionare la o altitudine de peste 3000 m

In general, peste 3000 m, persoana nu ar trebui sa-si petreaca noaptea la mai mult de 300 m fata de noaptea anterioara, iar la fiecare 3 zile ar trebui sa faca o zi de “pauza”, timp in care sa nu mai urce. De exemplu, asta inseamna sa urce de la 3000 m la 4500 m intr-o zi si apoi sa coboare la 3300 m pentru a dormi.

Acest proces de aclimatizare nu poate fi grabit fara consecinte si de aceea aplinistii petrec zile (sau chiar saptamani) pentru a se aclimatiza inainte de a urca la o inaltime mai mare. In plus, este important sa existe un itinerariu flexibil care sa permita zile de repaus, daca acestea se impun.

Acest ghid de ascensionare la altitudini peste 3000 m este unul conservator, existand variatii mari de la o persoana la alta. Cineva fara experienta anterioara la altitudine inalta, ar trebui sa urmeze acest ritm de urcare. Pe de alta parte, exista alpinisti experimentati care sunt capabili sa urce 400-600 m pe zi. Chiar si o expunere scurta recenta la altitudine inalta (ca de exemplu >/= 5 zile la peste 2500 m) asigura in cazul acestora o oarecare protectie impotriva raului acut de munte. 

Daca apar simptomele raului de munte, persoana respectiva trebuie sa ramana la acea altitudine pana la disparitia acestora, iar daca acestea devin severe, sa coboare urgent la o altitudine mai joasa.

Medicatie profilactica

Atunci cand ascensionarea graduala nu este posibila sau practicabila, ca de exemplu in cazul unei operatiuni de salvare, se pot folosi anumite medicamente care sa accelereze aclimatizarea si care sunt prescrise doar la recomandarea unui medic. Acetazolamida administrata la inceputul ascensionarii poate preveni raul de altitudine, iar dupa aparitia simptomelor, poate ajuta la diminuarea acestora. Dexametazona poate avea, de asemenea, un efect protectiv, insa multi medici considera nejustificat sa se foloseasca in acest scop. Studii recente au aratat ca Ginkgo biloba, o planta medicinala, ar avea o actiune moderata de prevenire a RAM. Este important sa se retina ca RAM sau chiar ECMA si EPMA sunt inca posibile chiar daca persoana ia aceste medicamente. 

Alte masuri utile

In plus, este recomandat sa se evite efortul fizic sustinut in primele doua zile de atingere a unei altitudini mari, mesele sa fie in cantitate mica si frecvente, bogate in carbohidrati usor digerabili si sa se consume in plus inca 1-1 ½ litri de apa, pentru o hidratare corecta. Hidratarea este optima, daca urina are culoarea galben pai. Daca este inchisa la culoare, inseamna ca persoana este deshidratata si ca este nevoie sa bea mai multe lichide. Alcoolul si sedativele sau somniferele pot determina simptome asemanatoare RAM, si de aceea trebuie evitate. 
 

Edemul cerebral de mare altitudine (ECMA)

Raul acut de munte (RAM) si edemul cerebral de mare altitudine (ECMA) sunt considerate forme cu grade variate de severitate ale aceleasi boli de altitudine. 

ECMA este o forma rara, dar severa de rau acut de munte si apare la altitudini de peste 4000 de metri. Edemul cerebral este prezent in grad redus inca din stadiul incipient de RAM si se manifesta cu cefalee, greata si voma, ca simptome proeminente. Cand apare ataxia (imposibilitatea de a merge in linie dreapta, cu mers nesigur si necoordonat) se poate vorbi de o forma severa de rau de munte sau edem cerebral de mare altitudine. O persoana cu ECMA arata ca o persoana beata, confuza si dezorientata, cu imposibilitattea de a articula cuvinte si de a merge in linie dreapta. Simptomele pot progresa rapid cu cefalee severa, letargie, iritabilitate, confuzie mentala si alterarea starii de constienta cu aparitia comei. Persoanele cu ECMA trebuie sa coboare in cel mai scurt timp posibil. Moartea se poate instala in cateva ore, daca pacientul nu este tratat. 
 

Cat de frecvent este edemul cerebral de mare altitudine (ECMA)?

Incidenta edemului cerebral de mare altitudine este dificil de estimat, insa poate fi intre 1-2% la persoanele care urca la peste 4500 m, iar tratamentul pentru raul acut de munte previne progresia catre ECMA. Se considera ca incidenta ECMA este mai mica decat cea a EPMA (edem pulmonar de mare altitudine). 
 

Cum se produce edemul cerebral de mare altitudine (ECMA)?

Mecanismul este similar cu cel al edemului cerebral din forma simpla a raului acut de munte. Ipotezele actuale sustin ca hipoxia ar fi responsabila de raspunsuri hemodinamice si neurohormonale la nivelul creierului care ar conduce la edem cerebral prin scurgeri la nivelul capilarelor. Examinarea postmortem a pacientilor cu ECMA a evidentiat edem cerebral, hipertensiune intracraniana, hemoragii petesiale si trombi (cheaguri de sange) venosi.

Totusi, este neclar de ce un numar redus de persoane vor progresa catre aceasta complicatie letala, in timp ce majoritatea sufera doar o forma reversibila, autolimitanta de rau acut de munte. 
 

Cum se manifesta edemul cerebral de mare altitudine (ECMA)?

ECMA este considerat “stadiul final” al raului acut de munte si apare dupa cel putin 2 zile la altitudine peste 4000 de metri. Persoanele cu ECMA pot fi confuze si astfel pot sa nu recunoasca ca sunt bolnave.

Manifestarile caracteristice ale ECMA sunt afectarea mentala si pierderea coordonarii (ataxia). Conform definitiei Consensului Lake Louise, ECMA este diagnosticat cand:

  • La o persoana cu rau acut de munte apare ataxia (mers nesigur si necoordonat) sau 
  • In absenta raului de munte, apare ataxia combinata cu tulburari mentale (confuzie, dezorientare, somnolenta, stupoare si coma) 

Clasic, persoanele sunt confuze, letargice si apar modificari in comportament. In plus, apare o pierdere distinctiva a coordonarii denumita ataxie. 

Un mers dezordonat, foarte asemanator cu mersul unei persoane care a consumat o cantitate mare de alcool, poate indica faptul ca cerebelul, responsabil de echilibru, a fost deja afectat. Un test folositor este de a vedea daca persoana poate merge in linie dreapta, calcai la varful degetelor. Daca merge ca o persoana beata sau se dezechilibreaza, se poate considera ca are forma amenintatoare de viata a ECMA si este nevoie sa fie coborata prompt, cu asistenta. Situatia este suficient de serioasa incat sa justifice evacuarea imediata cu elicopterul.

Simptomele pot progresa rapid, in special daca semnele prodromale sunt ignorate sau interpretate gresit, cu deteriorarea progresiva a starii de constienta cu aparitia comei. Moartea se poate instala in cateva ore de la debutul ataxiei, daca pacientul nu este tratat.

Examenul neurologic evidentiaza edem papilar de staza si hemoragie retiniana si semne focale neurolgice. Puls oximetria arata hipoxemie severa.

Cum se trateaza edemul cerebral de mare altitudine (ECMA)?

ECMA este o urgenta medicala si trebuie tratat agresiv. Tratamentul ECMA este similar cu cel al EPMA. Cea mai importanta masura este coborarea cat mai rapid posibil la o altitudine inferioara. Intarzierea poate fi fatala.

De indata ce au fost identificate simptomele edemului cerebral de mare altitudine, se incepe organizarea coborarii, fara sa se astepte dimineata (insa frecvent, ECMA se manifesta noaptea) – avertizarea cu lumini, ajutoare, portari, evacuarea cu elicopterul sau orice este necesar pentru a duce persoana jos. 

Coborarea trebuie sa fie cel putin la ultima altitudine la care pacientul s-a trezit simtindu-se bine. Este important de stiut ca in marea majoritate a cazurilor, ECMA apare tocmai deoarece persoana continua sa urce cu toate ca are simptome de rau de altitudine. Asta poate insemna ca altitudinea la care trebuie sa fie coborata este cea la care persoana a dormit cu doua nopti anterior. Daca aceasta inaltime nu poate fi estimata cat mai sigur, se recomanda coborarea cu 500-1000 de metri.

In timp ce se organizeaza evacuarea, administrarea de oxigen si folosirea unui sac hiperbaric pot ajuta, insa efectul poate fi mai lent decat in cazul EPMA, in special in cazurile severe. Dexametazona, un corticosteroid, ajuta la reducerea edemului cerebral si trebuie sa fie folosita in timp ce se asteapta evacuarea pacientului. 

Sacul hiperbaric Gamow

Sacul hiperbaric este util atunci cand coborarea nu se poate organiza rapid, de exemplu din cauza conditiilor meteo nefavorabile. Acest dispozitiv care consta intr-un sac si o pompa manuala de picior, simuleaza cresterea presiunii atmosferice. Este totusi un sac greu (cantareste aproximativ 6 kg) pentru a putea fi carat la altitudini foarte mari sau extreme si necesita un efort mare pentru a fi umflat la aceste inaltimi. Un astfel de sac este disponibil, de exemplu, in Tabara de baza Everest.

Pacientul este plasat in acest sac care este inchis etans, iar presiunea din interior este crescuta cu ajutorul pompei, ceea ce corespunde cu o scadere a altitudinii de aproximativ 1500 metri. Pacientul ramane in sac 2-3 ore. Pompa de picior trebuie folosita continuu cat timp persoana se afla in sac pentru a furniza oxigen proaspat si a elimina dioxidul de carbon. Sacul hiperbaric este la fel de eficient ca administrarea de oxigen, care, uneori, nu este disponibil la altitudini mari. 

Asemantor cu tratamentul EPMA, coborarea duce rapid la ameliorarea simptomelor ECMA. Totusi, in anumite cazuri, vindecarea este intarziata cateva zile, ceea ce impune asistarea pacientului. 
 

Cum poate fi prevenit edemul cerebral de mare altitudine (ECMA)?

Preventia ECMA este extraordinar de importanta pentru ca odata ce boala se instaleaza la altitudini ridicate este foarte greu ca persoana respectiva sa fie transportata la o altitudine mai joasa.

Masurile preventive sunt similare celor pentru raul acut de munte:
Ascensionarea graduala, lenta
Evitarea ascensionarii cu simptome de rau acut de altitudine
Evitarea efortului fizic sustinut in primele doua zile dupa ajungerea la altitudine mare
Evitarea alcoolului si medicamentelor care inhiba centrul respiratiei (ca de exemplu, somnifere)
In cazuri selectionate, administrarea preventiva de acetazolamida care accelereaza aclimatizarea
 

Edemul pulmonar de mare altitudine (EPMA)

Edemul pulmonar de mare altitudine este o conditie amenintatoare de viata care apare la mai putin de 2% dintre persoanele sanatoase care urca rapid la altitudini de peste 3000 de metri. Reprezinta acumularea de lichid in plamani ceea ce duce la afectarea severa a schimburilor de oxigen. 

Scenariul tipic este cel al unui alpinist tanar, bine antrenat, caruia, dupa primele 2-3 zile de ascensionare ii este din ce in ce mai greu sa urce, avand dificultate in respiratie, comparativ cu zilele initiale. Poate sa apara o tuse suparatoare, iar daca se continua ascensiunea, oboseala marcata si respiratie greoaie in repaus. Coborarea cat mai rapida este prioritatea principala. EPMA poate fi evitat daca sunt respectate regulile de preventie a raului acut de munte: ascensionare graduala, oprirea urcarii la aparitia simptomelor si coborarea imediata, daca simptomele persista sau se inrautatesc. 
 

Cat de frecvent este edemul pulmonar de mare altitudine (EPMA)?

Incidenta depinde de rata de ascensionare si de populatia examinata. In general, incidenta la cei care fac trekking in Tabara de baza Everest este de 1-2%. Riscul este crescut suplimentar daca persoana respectiva a avut in trecut EPMA, riscul de recurenta fiind de 60% daca ascensionarea se face rapid in 1-2 zile.
 

Factorii de risc pentru aparitia edemului pulmonar de mare altitudine (EPMA)

EPMA este mai frecvent la barbati decat la femei si este asociat cu efortul fizic. O buna pregatire nu protejeaza impotriva edemului pulmonar de mare altitudine, insa o performanta slaba este un factor de risc. Exista o variabilitate considerabila si persoanele care au avut anterior EPMA au o probabilitate mai mare de a face din nou boala. Se pare ca infectiile de tract respirator superior ar avea un rol in cresterea succeptibilitatii. Un factor aditional este frigul, care poate contribui la debutul sau agravarea EPMA.  

Cum se produce edemul pulmonar de mare altitudine (EPMA)?

Mecanismul de producere a edemului pulmonar de mare altitudine nu este pe deplin inteles. Desi din punct de vedere clinic exista o similaritate cu insuficienta ventriculara stanga acuta, EPMA nu se datoreaza disfunctiei inimii stangi. 

Cel mai probabil, mecanismul de producere a EPMA are la baza hipertensiunea arteriala pulmonara ca urmare a hipoxiei, cu zone neomogene de vasoconstrictie la nivelul plamanilor. Ariile cu un grad mai mare de vasoconstrictie au un flux de sange redus si sunt “protejate” impotriva formarii edemului. Invers, zonele cu vasoconstrictie redusa au un flux de sange crescut, ceea ce duce la distrugerea peretilor capilarelor cu scurgerea de lichid bogat in proteine si celule sanguine in sacii alveolari. Rezultatul este un edem pulmonar neuniform in contextul unei hipertensiuni pulmonare hipoxice. Studii recente au evidentiat ca posibil mecanism suplimentar deficitul in evacuarea lichidului de la nivelul sacilor alveolari.

La unele persoane, activitatea fizica moderat-intensa, mai ales in conditiile unei ascensionari rapide, poate juca, de asemenea, un rol, deoarece efortul fizic creste independent presiunea in arterele pulmonare.

Un aspect interesant este faptul ca daca EPMA nu apare dupa 4-5 zile dupa ce o persoana a ajuns la o anumita altitudine, nu se va mai dezvolta atat timp cat altitudinea ramane aceeasi. Probabil ca aceasta se datoreaza faptului ca hipoxia alveolara induce remodelare vasculara, alaturi de vasoconstrictie.

De asemenea, s-a observat ca modificarile ultrastructurale de la nivelul capilarelor pulmonare sunt rapid reversibile. Aceasta rezolutie corespunde cu imbunatatirea remarcabila a statusului clinic al pacientului de indata ce acesta este coborat la o altitudine inferioara.
 

Cum se manifesta edemul pulmonar de mare altitudine (EPMA)?

EPMA apare frecvent in primele 2-4 zile ale ascensionarii la altitudine mare de peste 3000 m, frecvent in cea de-a doua noapte. 

In jumatate din cazuri, EPMA nu este precedat de raul acut de munte, ceea ce face ca simptomele sa fie ignorate pana cand respiratia devine foarte dificila. In plus, diagnosticul precoce poate fi complicat deoarece simptomele precoce – dificultate in respiratie, oboseala si tuse – pot fi prezente, in special in conditii de clima rece, uscata si cu praf.

Simptomele caractersitice EPMA sunt respiratia greoaie (dispnee) cu reducerea performantei fizice. Pacientul tipic este un alpinist tanar anterior sanatos care a urcat prea rapid la altitudine si care a fost foarte energic la sosire. Treptat, pacientul devine dispneic, in comparatie cu celelalte persoane din grup. 

Initial apare o tuse seaca, uscata, care se inrautateste si devine umeda, cu producerea unei spute sub forma de spuma alba si ulterior rozalie, pe masura ce in plamani se acumuleaza tot mai mult lichid. Simptomele progreseaza catre dispnee severa, inclusiv in repaus, tuse persistenta uneori cu sange, senzatia de constrictie toracica sau congestie si slabiciune severa. Febra poate fi prezenta si nu inseamna o infectie. Netrat, in decurs de cateva ore, pacientul se deterioreaza cu evolutia catre coma si deces.

Criteriile Consensului Lake Louise pentru diagnosticul EPMA sunt o combinatie de simptome si semne fizice:

  • Cel putin doua din urmatoarele simptome: dispnee in repaus, tuse, oboseala sau scaderea performantei fizice si senzatia de constrictie toracica sau congestie
  • Cel putin doua din urmatoarele semne fizice: raluri la auscultatia plamanilor, cianoza centrala (coloratie albastra a buzelor), tahicardie (batai rapide ale inimii) si tahipnee (respiratie rapida si superficiala)

Radiografia pulmonara arata tipic opacitati neuniforme, asimetrice, care dispar in cateva zile daca pacientul se vindeca. In cazurile fatale, studiile postmortem au evidentiat plamani plini cu lichid. Sacii alveolari contin lichid, celule rosii si albe si macrofage. Edemul este neuniform, cu arii normale langa zone edematoase, unele dintre acestea fiind edeme hemoragice. La nivelul arterelor si venelor mici se gasesc cheaguri de fibrina. 

EPMA poate fi confundat cu alte conditii pulmonare:

  • Tusea de mare altitudine si bronsita: amandoua se manifesta cu tuse persistenta cu sau fara producere de sputa. Nu exista dispnee in repaus sau oboseala severa. Saturatia arteriala a oxigenului este normala.
  • Pneumonia: poate fi dificil de diferentiat de EPMA. In ambele pot sa apara febra, tuse cu expectoratie si scaderea saturatiei arteriale a oxigenului. Testul de diagnostic (si tratament) este coborarea la altitudine inferioara - EPMA se va ameliora rapid. Daca starea pacientului nu se imbunatateste ca urmare a coborarii, atunci poate fi luata in calcul administrarea de antibiotic. EPMA este mult mai frecvent la altitudine decat pneumonia si mult mai periculos. 
  • Astmul: frecvent pacientii cu astm par sa se simta mai bine la altitudine. Daca simptomele pacientului nu se amelioreaza rapid in urma medicatiei astmatice, trebuie considerat ca pacientul are EPMA si tratat in consecinta.
     

Cum se trateaza edemul pulmonar de mare altitudine (EPMA)?

  • Cea mai importanta interventie in EPMA este evacuarea pacientului la o altitudine inferioara. O reducere a altitudinii cu doar 300 m poate avea ca rezultat o imbunatatire semnificativa a simptomelor. Coborarea poate fi insa ingreunata din cauza oboselii marcate.
  • Daca nu este posibila coborarea, administrarea de oxigen va ajuta. Oxigenul trebuie administrat si in timp ce pacientul asteapta evacuarea. 
  • Un sac portabil hiperbaric (sacul Gamow) este, de asemenea, util pentru tratamentul EPMA. 
  • Deoarece vasoconstrictia pulmonara este o cauza importanta a producerii edemului pulmonar, utilizarea de vasodilatoatoare, cum ar fi nifedipina, este benefica. Au fost testate si oxidul nitric, inhibitorii de 5-PDE (Viagra) si salmeterolul, insa este nevoie de studii suplimentare pentru a se clarifica rolul acestora.
  • Indiferent de tratamentul ales, pacientul trebuie tinut in conditii cat mai calde, deoarece temperaturile reci cresc presiunea pulmonara si pot exacerba simptomele.
  • EPMA se rezolva rapid odata ce persoana a coborat la o altitudine inferioara si 1-2 zile de repaus pot fi suficiente pentru vindecarea completa.  

Cum poate fi prevenit edemul pulmonar de mare altitudine (EPMA)?

Asemanator cu preventia ECMA, si preventia EPMA este deosebit de importanta pentru ca odata ce boala se instaleaza la altitudini mari este foarte greu ca persoana respectiva sa fie transportata la o altitudine mai joasa.

EPMA poate fi evitat daca sunt respectate regulile de preventie a raului acut de munte: 

  • Ascensionare graduala
  • Altitudinea mica la care se doarme 
  • Oprirea urcarii la aparitia simptomelor 
  • Coborarea imediata, daca simptomele persista sau se inrautatesc 
  • Evitarea suprasolicitarii fizice in primele 2 zile dupa ajungerea la altitudine mare
  • O dieta bogata in carbohidrati usor digerabili
     

Surse de informatie:

  • www.pubmed.ncbi.nlm.nih.gov
  • www.nejm.org
  • www.cdc.gov
  • www.pubmed.ncbi.nlm.nih.gov
  • www.journals.biologists.com
  • http://www.highaltitudedoctor.org/
  • www.theuiaa.org
  • www.wms.org