Ascultă-ți corpul: Frica – marele organizator al vieții

Frica are corp, memorie și voce

Este un început care nu se uită niciodată – chiar dacă mintea îl pierde, corpul ține minte. Frica nu e o slăbiciune, ci un instinct. Un mecanism de protecție care, paradoxal, ne învață să trăim. O  simțim în clipa în care copilul realizează că mama a dispărut de lângă raftul de cereale și întreaga lume se destramă în câteva secunde. Apare iar când adolescentul intră într-o sală de examen cu pielea uscată de emoție și stomacul legat. Și reapare, mai târziu, în forme mai subtile – sub forma unor riduri, a unui gând că poate e prea târziu să mai schimbăm ceva, sau ca stranietatea unui succes pe care nu știm să-l purtăm.

Însă, dincolo de zgomot și ascuțimi, frica ne organizează viața. Ne modelează alegerile, ne conturează traiectoriile, ne face să stăm în zona de confort, ne poate paraliza sau ne poate salva. Cum diferențiem momentele și ce alegem să transformăm într-un instrument al creșterii? 

Dar ceea ce o face cu adevărat interesantă – și dureroasă – este faptul că frica nu locuiește doar în minte. Ea are, întotdeauna, și un domiciliu fizic.

Transpirații reci, palpitații, dureri în piept, noduri în gât, eczeme, tulburări digestive. Toate acestea pot fi, așa cum arată și The Body Keeps the Score de Bessel van der Kolk, semnale ale unei traume sau ale unei frici profunde, nespuse. O hartă a durerii nerostite, care nu apare în analizele medicale, dar care își lasă amprenta. “Când ceva se întâmplă în corp, se întâmplă și în psihic. Și invers. E o relație de funcție” – explică invitata noastră, Gabriela Romaneț.

Poate tocmai de aceea, frica are un fel de logică inversă: cu cât suntem mai „în regulă” la suprafață, cu atât mai sofisticate devin formele ei de expresie. Nu ne e frică să traversăm o stradă aglomerată, dar ne e frică să spunem „nu”. Nu ne e frică să conducem o mașină, dar ne e frică să fim văzuți cu adevărat. Să fim iubiți. Să ne lăsăm atinși de intimitate. 

Marea călătorie a ființei

Frica evoluează odată cu noi. Există frici care ne țin în viață. Și altele care ne împiedică să o trăim cu adevărat.

Psihanalistul Salman Akhtar face o distincție esențială: „Frica este un răspuns la un pericol extern. Anxietatea, însă, este reacția la pericole venite din lumea noastră interioară.” Una e să simți că cineva îți amenință corpul. Alta e să simți, fără motiv aparent, că ceva rău urmează să se întâmple. Anxietatea e o frică fără chip – dar care se insinuează în toate colțurile ființei tale. În corp, în alegeri, în somn, în cum răspunzi la un „te iubesc”.

Psihologul Daniel Keating vorbește despre tendința omului de a se speria... tocmai când lucrurile merg bine. Bucuria pură devine suspectă. O percepem ca pe o păcăleală cosmică, o anticameră a durerii. Frica se strecoară inclusiv acolo unde ar trebui să simțim plinătatea. Asta e una dintre marile trădări ale minții noastre.

Și totuși, la începutul vieții, frica e simplă. E instinct. E apărare. Când copilul învață că trebuie să închidă ușa la baie, închide în același timp și o parte din mintea lui. Spațiul psihic devine un loc privat. Începem să ascundem, să ne temem de cum arătăm pe dinăuntru. Dacă se vede tot ce gândesc? Dacă mama află ce mi-a trecut prin cap? Aici apare rușinea. Aici apare și începutul unei frici subtile: cea de a fi văzuți cu adevărat.

Adolescența traduce frica prin impulsivitatea exploziei din minte și corp, nevoia de a te găsi, de a testa, de a greși, de a nu ști. Între 18 și 23 de ani, spune Gabriela, toate aceste fragmente ale sinelui se magnetizează pentru prima dată într-o formă coerentă: „Cine sunt eu? Unde mă duc?” Dar chiar și când le-am găsit, nu e totul stabil. 

Post-adolescența promite un nou început – suntem pregătiți să pornim în marea călătorie a ființei. La 40 de ani, apare o criză care seamănă izbitor cu adolescența – aceeași nesiguranță, aceeași neliniște. Doar că acum, ai mai multe responsabilități, mai puțină toleranță la ambiguitate și o voce interioară mai coerentă, mai așezată, o inteligență tot mai precisă.

Ulterior, la 50, la 60, la 70 de ani, începem, poate pentru prima dată, să trăim cu noi, în noi, fără presiunea părerilor celor din jur. Să nu ne mai temem de cine suntem. Să descoperim că, dincolo de teamă, există ceva stabil: un sine care nu mai fuge. Dar și această etapă e ghidată de frică – o frică mai blândă, poate, dar nu mai puțin profundă. Frica de ireversibil, frica apropierii de exitus. De timpul care nu mai promite întoarceri. De adevărul care nu mai poate fi ignorat. Și totuși, după cum spune Gabriela, „descoperim mereu ceva nou după 50, după 60 de ani… E tot mai frumos să trăiești pe măsură ce trece timpul.”

Frica rămâne – dar se transformă. Devine un organizator al vieții noastre. Ne arată unde doare mai tare și ce trebuie să vindecăm acum, mai bine decât mai târziu. Iar dacă avem curajul de a o privi cu blândețe, ne poate duce înapoi – dar și înainte. Spre o viață mai adevărată, mai asumată, trăită cu totul.

Limbajul fricii – de la trup la psihic

Ne place să credem că frica este o emoție rațională și că o putem înțelege cu capul. Dar adevărul e că frica locuiește, mai întâi, în corp.
„Când ceva se întâmplă în corp, se întâmplă și în psihic... Corpul învață ceva și psihicul învață de la corp”, spune Gabriela Romaneț. Uneori, durerea de stomac sau palpitațiile nu au nicio cauză medicală. Analizele ies perfecte. Și totuși, ceva nu e bine. Ceva înăuntru e dezechilibrat. Frica nu se poate diagnostica, dar își lasă amprenta.

Adevărata revelație vine când învățăm să numim. Să spunem cu voce tare: „Îmi doresc, dar mi-e frică”. Atât. Un singur pas spre recunoaștere. Când îți asumi frica, deja n-o mai trăiești singur. O transformi. O lași să se așeze, fără să te înghită.

„Cuvântul care vindecă, nu o substanță care vindecă” – ne amintește Gabriela. Când ai pe cineva cu care să duci acest cuvânt – un terapeut, un prieten, o persoană iubită sau chiar pe tine, într-un jurnal sau într-o voce interioară – devii martorul propriei temeri, nu victima ei.
Așa se închide cercul: intri în frică, îi vezi contururile și nu mai e nevoie să fugi. Pentru că știi că rămâi viu. Nu paralizat, ci prezent.

Ce rămâne cu noi

Frica e o funcție, nu o condamnare. Ne arată că ne pasă. Ne organizează lumea interioară – dacă o ascultăm. Dacă nu, o transformăm în închisoare: de comportamente, de alegeri, de relații.

Putem hrăni frica cu izolare, rigiditate și evitări. Sau putem cultiva în jurul ei o grădină. A blândeții. A dialogului. A autoeducării. Pentru că, așa cum spunea Gabriela, după cei 7 ani de acasă... vine ceea ce contează cu adevărat: misiunea de a ne autoeduca. De a deveni, cu adevărat, părinți pentru noi înșine. Nu doar să ne plângem de ce a fost greșit. Ci să începem să construim ce poate fi bine.

Un adult care se privește în față, cu compasiune, nu mai e sclavul fricii de a nu fi „destul”. O mamă care întreabă „ce simți?” nu mai devine un gardian al rușinii, ci un martor al devenirii.

Eliberarea nu înseamnă să scăpăm de frică. Înseamnă să nu ne mai temem de ea. Să o înțelegem ca pe o alarmă de incendiu: folositoare dacă o întreții, distructivă dacă o ignori sau o suprasoliciți.

Frica, în forma ei sănătoasă, aranjează viața. Ne obligă să alegem ce contează. Ne aduce aminte că, în fiecare zi, ne apropiem – biologic, inevitabil – de sfârșit. Dar în același timp, ne mai dă ceva: o întrebare esențială.

Ce-ai face azi diferit, dacă ai înțelege că frica îți vorbește – nu te ceartă?

Ai putea deveni, măcar pentru o clipă, vocea care mângâie și validează: „Îți e frică. Și e în regulă.” Pentru că, da – frica este marele organizator al vieții. Dar tu poți decide cum arată acest drum minunat către sine.

🎧 Ascultă episodul 7 din Ascultă-ți Corpul – un dialog profund despre frică, cu psihanalista Gabriela Romaneț.
▶️ YouTube & Spotify | cu psihanalist Gabriela Romaneț și moderator Silvia Dumitru 

„Ascultă-ți corpul” este o invitație la o viață trăită conștient.
La un dialog sincer între ceea ce simțim și ceea ce suntem.
Totul despre #OneHealth – o sănătate a întregului: trup, minte și emoție, împreună.