Mergi la conţinutul principal

Eşti aici

10 lucruri mai putin cunoscute despre ADHD

ADHD sau tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atentie este una dintre cele mai frecvent diagnosticate tulburari de comportament in copilarie. Se manifesta printr-un cumul de probleme persistente, precum dificultate in mentinerea atentiei, hiperactivitate si comportament impulsiv.

Un copil poate prezenta toate cele trei componente ale acestei tulburari (hiperactivitate, impulsivitate, neatentie), intr-o combinative variabila de grade de severitate.

Exista doua tipuri de ADHD: 
•    In care nota predominanta a comportamentului este data de hiperactivitate si impulsivitate - mai frecvent la baieti
•    In care predomina dificultatea de concentrare a atentiei - mai frecvent la fete

Iata 10 lucruri mai putin cunoscute despre ADHD:

Nu exista o investigatie medicala specifica (analize de sange, teste de laborator sau investigatii imagistice) care sa “identifice” prezenta ADHD. Astfel, diagnosticul este pus exclusiv pe comportamentul copilului observat de medicul specialist (psihiatru sau neurolog) in cabinet, in timpul consultatiei, dar si pe baza declaratiilor parintilor si ale altor persoane semnificative din viata acestuia – toate fiind, inevitabil, influentate de un grad variabil de subiectivitate. In plus, o evaluare psihologica clinica efectuata cu teste specifice poate evidentia la nivel cognitiv, comportamental si emotional simptomatologia specifica a ADHD.

Nu exista o cauza singulara, clar identificata, pentru ADHD. Desi exista unele ipoteze despre determinarea genetica a acestei tulburari, acest fapt nu este deocamdata clar dovedit, fiind nevoie de cercetari suplimentare privind cauzele afectiunii. Exista, in schimb, categorii de copii cu grad ridicat de risc pentru ADHD, printre care se numara copiii nascuti prematur, copiii care au suferit traumatisme cranio-cerebrale, infectii ale sistemului nervos central sau care au afectiuni congenitale de natura sa altereze functionarea corecta a sistemului nervos central.

ADHD este una dintre tulburarile cel mai frecvent diagnosticate gresit, intrucat simptomele bolii sunt comune cu simptomele multor alte afectiuni neurologice si psihiatrice, precum: sindroame epileptice, tulburari metabolice sau endocrinologice, tulburari anxioase, depresive sau tulburarea bipolara. In plus, adesea, sunt diagnosticati gresit cu ADHD copiii supradotati cognitiv si copiii cu tulburari specifice de invatare (dislexie, disgrafie, discalculie), al caror comportament este gresit interpretat.

Competentele sociale sunt printre cele mai sever afectate de ADHD, pentru ca aceasta tulburare nu ii permite copilului sa invete sa asculte pana la capat ce spun ceilalti, sa poarte o conversatie, sa tolereze frustrarile, sa isi astepte randul sau sa cedeze in favoarea altora. La scoala, copilul cu ADHD nu reuseste sa isi faca prieteni si are dificultati mari in a participa la activitatile si sporturile de grup. Orice situatie in care trebuie sa urmeze reguli impuse de altcineva si in care trebuie sa tina cont si de altii se termina printr-un esec. In general, abilitatile sociale scazute ale copiilor cu ADHD sunt printre cele mai mari probleme ale acestora, alaturi de dificultatile de invatare.

Din punct de vedere emotional, copiii cu ADHD sunt cu cativa ani mai mici decat varsta lor reala, motiv pentru care par imaturi, copilarosi si superficiali. Acest decalaj se mentine pana tarziu in adolescenta si este un motiv al dificultatii lor majore de a lega prietenii cu alti copii de aceeasi varsta.

Problema majora a copiilor cu ADHD nu este deficitul de atentie, ci deficitul de functionare executiva, mai exact acele functii cognitive superioare ale cortexului prefrontal care implica abilitatile de organizare, planificare, inhibitie si autocontrol, precum si flexibilitatea cognitiva. De asemenea, functionarea executiva include si capacitatea de concentrare selectiva a atentiei in functie de prioritatile de moment si reprioritizarea rapida atunci cand situatia o impune. Frecvent, copiii cu ADHD sufera de hiper-focus (sau hiperprosexie), mai exact acea concentrarea excesiva a atentiei asupra unei activitati de multe ori irelevanta in context, care ii face pe copii sa nu raspunda la alte cerinte si sa para ca ignora total lumea inconjuratoare. Functionarea executiva poate fi masurata prin teste neuropsihologice specifice.

Terapia medicamentoasa nu este suficienta pentru a rezolva problemele comportamentale ale copiilor cu ADHD. Medicatia diminueaza simptomele, dar nu invata creierul cum sa isi redefineasca modul de functionare . Cea mai buna abordare terapeutica este o combinatie de tratament medicamentos (stabilit si dozat de medicul psihiatru in functie de severitatea si tipologia simptomelor), terapie comportamentala si, mai ales, terapie de reeducare cognitiva a abilitatilor de invatare. 

Daca un copil a fost diagnosticat cu o forma usoara de ADHD nu inseamna ca obligatoriu i se va prescrie tratament medicamentos. Specialistii recomanda ca in formele de severitate usoara ale ADHD sa se inceapa cu o terapie comportamentala si de reeducare cognitiva, urmand a se stabili in functie de evolutie in ce masura mai este nevoie si de tratament. In plus, o dieta sanatoasa si un program regulat de somn ajuta foarte mult la reducerea simptomelor specifice ADHD.

ADHD nu depinde de nivelul inteligentei copilului, nu este determinat de stilul de parenting sau de disciplinare adoptat de parinti si nici de excesul de junk-food sau de dulciuri, desi simptomele pot fi accentuate de toate acestea. ADHD este o tulburare de functionare neurologica si excede conditiile mentionate. Exista copii cu inteligenta superioara si chiar supradotati care sunt afectati de ADHD, la fel cum si copiii cu deficit intelectual pot avea, pe langa retard cognitiv, si aceasta tulburare.

Simptomele ADHD se modifica odata cu varsta si se complica prin aparitia altor tulburari comportamentale si emotionale asociate. Cel mai frecvent, ADHD este insotit de dificultati semnificative de invatare, indiferent de cat de inteligent este copilul. In general, odata cu varsta apare o diminuare a hiperactivitatii care se transforma intr-o stare de agitatie interioara, ca urmare a procesului firesc de maturizare neuronala. In plus, la adolescenta apar si alte tulburari asociate precum anxietatea, depresia si, nu de putine ori, tulburari comportamentale grave de tip agresivitate, comportament antisocial, consum de substante interzise sau implicarea in activitati riscante.