Da, a da vina pe cineva este pentru foarte mulți (la un anumit nivel putem spune chiar "pentru noi toți") o sursă, dacă nu de fericire, cel puțin de serenitate. Dacă nu de serenitate adevărată, cel puțin de ușurare de moment.
Obiceiul de a căuta vinovați se perpetuează din cele mai vechi timpuri, atât la nivel personal, cât și la nivel social. S-au scris tratate celebre despre mecanismul de a aduce pacea socială prin inventara țapilor ispășitori sau vinovaților de profesie, care absorb toate învinuirile unei societăți (cea mai grăitoare este lucrarea Țapul ispășitor a antropologului Rene Girard).
De ce simțim, totuși, nevoia să dăm vina pe cineva?
Oare găsirea unui vinovat undeva în afara noastră ne aduce pacea în inimă? Pe termen relativ scurt, e adevărat, dar cine mai măsoară?
Căutăm vinovați deoarece pe undeva bănuim o vină proprie sau bănuim că alții ne-ar putea atribui această vină, și nu putem trăi cu asta. Acest “undeva” poate însemna la orice nivel din psihic, inclusiv la un nivel profund inconștient - cu cât mai profund inconștient, cu atât mai insistentă căutarea de vinovați și cu atât mai irațională alegerea vinovatului.
Este valabil în cazul deciziilor personale de viață sau al problemelor (de familie, în relație, la locul de muncă) în care suntem implicați personal. În aceste contexte apar consecințe nefericite, apar disconforturi, apar disonanțe cognitive și mai ales cognitiv-afective, ca de exemplu:
- situația e considerată de toți nefericită, dar nu mă pot opri să găsesc niste avantaje personale în asta, de parcă eu însumi aș fi declanșat situația - gând intolerabil, de aceea găsesc rapid un alt vinovat;
- ar fi trebuit să știu/să fac/să iau măsuri/să previn/să ajut, îmi revenea mie asta, sunt implicat(a) afectiv, totuși ce e mai rău s-a produs. Apare deci la pândă sentimentul de vinovăție, sursă de mare disonanță și disconfort (de exemplu la modul “eu sunt un om bun, totuși mi-am abandonat prietenul la greu”). Dacă însă putem găsi un vinovat în exterior, ne eliberăm de această povară, iar ușurarea resimțită este "fericirea" despre care era vorba în zicala cu care ne-am început articolul.
Căutăm, deci, febril vinovați, chiar și atunci când nu e nimeni la îndemână pentru asta. Dacă nu e nimeni la îndemână, inventăm pe cineva care să preia vinovăția, câteodată într-un arbitrariu deplin, care ne poate face să ne rușinăm atunci când examinăm situația "la rece". Dar, dacă nu avem ocazia de a o reexamina la rece, rămânem cu ideea că dezastrele din jurul nostru sunt produse de tot felul de dușmani invizibili - forțe oculte, influențe obscure, grupuri etnice sau popoare care se folosesc de aceste forțe.
Toți acești dușmani invizibili au o trăsătură comună: acționează ca un om. Chiar și arhicunoscutul personaj numit "sistemul" se comportă de fapt că o persoană, neidentificabilă și imprevizibilă. Inclusiv în cazul dezastrelor naturale - sau mai ales în cazul dezastrelor naturale - pentru toate pagubele și suferințele sunt găsiți vinovați oameni concreți - care nu au acționat bine, la timp etc.
Căutarea de vinovați ca mecanism de apărare
Preferăm mereu să avem o persoană vinovată, cineva pe care să-l putem urî în mod legitim. Ar trebui să ne dea totuși de bănuit faptul că avem nevoie de persoane: nu putem urî prea consistent circumstanțele. Aceasta pentru că avem nevoie de o persoană asupra căreia să proiectăm ura.
Desigur, e foarte greu să ne recunoaștem în acest tablou. Cine s-ar recunoaște?
“De ce să urăsc eu? Pe cine? E absurd!” ar spune fiecare dintre noi. Poate că este cu adevărat absurd, dacă e formulat așa. În fapt, însă, întreaga noastră viață afectivă este configurată din două pulsiuni polare, iubire și ură, iar mecanismele de apărare a Eului au apărut tocmai din necesitatea psihicului de a gestiona aceste pulsiuni. Cu alte cuvinte, ne apăram Eul de știrbirea și conflictul pe care i le poate aduce conștientizarea erorilor comise, a imperfecțiunilor sau a neajunsurilor morale - atenție, fie ele reale sau imaginare. Rușinea și vinovăția ne sperie, deci pentru confortul și liniștea noastră devine vital să ne declarăm neimplicarea și să identificăm "adevăratul" vinovat. Așadar, din aceasta perspectivă, tendința de a căuta mereu vinovați în afara noastră este o manifestare a mecanismelor de apărare ale Eului.
Eul este acea formațiune psihică pe care am construit-o ca să ne reprezinte - am construit-o cu trudă de-a lungul evoluției noastre ontogenetice și filogenetice. Ne mândrim cu splendoarea și integritatea Eului nostru, dar el are mereu de luptat cu tot felul de presiuni și provocări care îl amenință - din exterior, din partea realității înconjurătoare, dar și din interior, pe de o parte din cauza pericolelor pulsionale inconștiente și pe de altă parte din cauza presiunilor exercitate de un SupraEu tiranic, demn vlăstar al inconștientului din care a pornit. Acest Eu luptător și-a slefuit mai multe arme, de-a lungul istoriei sale, iar acestea au primit numele de mecanisme de apărare - au fost descrise pentru prima dată în 1936 de psihanalista Anna Freud, fiica lui Sigmund și de atunci lista mecanismelor de apărare a Eului se tot lungește.
Gestionarea conflictelor prin proiecție
Unele mecanisme de apărare sunt mai primitive, în sensul în care se referă la pulsiuni primare și intră în funcțiune cu adevărat mecanic, fără nicio contribuție din partea conștiinței. În cazul tendinței pe care o investigăm acum, tendința de a găsi vinovați, mecanismul primitiv tipic este proiecția. Prin proiecție înțelegem o modalitate de gestionare a conflictelor psihice prin care subiectul uman expulzează şi atribuie altor persoane sau obiecte din mediu, gânduri, afecte, dorinţe pe care nu le conştientizează şi pe care le refuză în el.
Iată un exemplu al proiecției în vinovăție. În loc de "eu îl urăsc pe x" - un gând care este de negândit - vom spune: "x mă urăște pe mine". Sau, combinând cu un alt mecanism de apărare, deplasarea: în loc de gândul de negândit "eu i-am dorit răul lui x", ne apare "y este cel care i-a dorit răul lui x. El îl urăște pe x". Prin această operațiune mentală, Eul scapă de gândurile de negândit, se eliberează, împovărând pe cei din jur.
Proiecția este un mecanism de apărare a Eului primitiv, care nu trece prin conștiință. Totuși, putem să avem o bănuială despre prezența lui - atunci când, fără o analiză detaliată, fără informații, decidem cine este vinovat în spețe complexe, care ne depășesc mult mijloacele de analiză. Noi deja știm vinovatul, acolo unde de fapt ar trebui să fim prudenți și să analizăm toate aspectele. Dimpotrivă, după ce deja știm, tindem să citim numai informațiile care ne sprijină această convingere. Atenție: nu este vorba despre o "intuiție", ci, în cazul proiecției, ideea ia aspectul unei convingeri puternice. Dacă ne-ar întreba cineva, am fi uimiți, pentru că ni se pare de la sine înțeles. O intuiție încă ne mai permite și chiar ne cere cercetare.
Raționalizarea și conflictele
Dacă proiecția se instalează fără contribuția vreunui raționament, alte mecanisme de apărare a Eului țin numai de raționament. Este vorba despre raționalizare, definită ca o modalitate de gestionare a conflictelor psihice prin care subiectul uman „încearcă să dea o explicaţie coerentă din punct de vedere logic sau acceptabilă din punct de vedere moral unei atitudini, acţiuni, idei sau unor sentimente ale căror motive reale nu sunt accesibile subiectului” (conform Vocabularului de psihanaliza al lui Laplanche şi Pontalis). Cu alte cuvinte, explicam inexplicabilul. Construim raționamente perfecte pe baze pe care nu le mai examinăm (da, raționalizarea nu exclude proiecția, ele pot merge perfect împreună).
Un caz particular este raționamentul prin care "ne explicăm" situațiile traumatice grave prin care trec cei din jur. O traumă are potențialul de a neliniști profund Eul, chiar dacă nu i se adresează direct. "Dacă x poate fi victima unei agresiuni sau unui dezastru asupra căruia nu are nicio influentă și niciun control, atunci și eu pot fi victimă" - iată o concluzie cu adevărat logică, dar profund angoasantă pe care Eul nu o poate accepta. Pe bună dreptate, întrucât angoasa îi subminează radical existența. Atunci Eul raționalizează, tinzând spre construirea "lumii raționale": nu este adevărat că lumea este plină de arbitrariu și pericole, care mă pot viza și pe mine, lumea are de fapt sens, iar cei care cad victime "au făcut ei ceva": victimele violurilor au avut comportament/vestimentație provocatoare, victimele dezastrelor naturale au fost imprudente, victimele bolilor "nu s-au îngrijit" sau "au încăput pe mâna unui medic nepotrivit" etc,. “Eu pot face mai bine˝, își zice Eul care se apără ˝și atunci eu sunt la adăpost˝. Iată un raționament defensiv care are rolul de a păstra Eul neatins.
Eul se apără de vinovăție pentru a putea funcționa
Din descrierile de mai sus, am putea deduce că aceste mecanisme de apărare sunt raționamente profund eronate și ca atare disfunctionale. Totuși, am văzut că raționamentele nu sunt neapărat eronate, însă premisele lor sunt profund iraționale și inaccesibile gândirii. Dacă e să ne luăm numai și numai după efecte, vedem că ele nu sunt întotdeauna disfuctionale. Eul știe că are nevoie să se apere de vinovăție pentru a putea funcționa în alte arii.
Dacă în loc să ne ocupăm de propria familie ne-am consuma tot timpul și energia pentru a reflecta asupra violenței din lume am da dovadă de un comportament care poate fi etichetat drept disfuncțional cu mai mare succes decât dacă susținem că oamenii sunt jefuiți pentru că nu se protejează și continuăm să ne ocupăm de bunăstarea copiiilor proprii. Cu toate acestea, sunt situații în care mecanismele de apărare devin profund disfuncționale pentru individ și extrem de păgubitoare pentru cei din jur. De aceea este bine să ne antrenăm capacitatea de a ne explora pe noi înșine și de a identifica acele gânduri și concluzii pe care nu le putem fundamenta pe nimic. Ele pot indica mecanisme de apărare ale Eului.
Gradul nostru de evoluție și diferențiere este dat de gradul de rafinament al mecanismelor de apărare ale Eului. Psihologii și psihoterapeuții cunoscători ai profunzimilor psihodinamice știu deja că luciditatea internă absolută, că totala transparență în și cu sine nu există și nu funcționează nici ca deziderat. Însă, putem să ne înțelegem suficient încât să ne punem întrebări când ne pomenim că știm imediat care sunt vinovații pentru cele mai grave lucruri. În momentul în care suntem convinși (cu argumente!) că pentru tot ce nu ne place în viața noastră sunt vinovați alții, acest lucru ar trebui să ne pună pe gânduri și să căutăm o oglindă care să ne arate petele oarbe ale raționamentelor noastre. Această oglindă poate fi chiar un psihoterapeut.