Contactează-ne!
Ai simptome care te supără? Solicită chiar acum un sfat medical specializat.
Adesea ne dăm seama că am spus exact ce nu trebuia să spunem și că acest lucru ne-a pus în cea mai nefericită postură față de interlocutor. Alteori ne dăm seama că alegerile pe care le-am făcut în trecut, chiar deliberat, se întorc sistematic împotriva noastră. Ca atunci când facem tot ce face grupul, dar acest lucru nu ne avantajează ca indivizi, de exemplu. Sau chiar dacă pe moment am crezut că facem alegeri pentru noi, pentru propria plăcere/satisfacție, de fapt, pe termen lung, acestea se dovedesc alegeri devastatoare. Poate ni s-a părut că pariind sume mari putem câștiga repede sume mari, insă am descoperit că pe termen lung am dezvoltat o dependență ruinătoare.
Toate situațiile descrise mai sus pot fi calificate drept acte de autosabotaj, pe termen lung, mediu sau scurt.
Cum ajungem, însă, să lucrăm împotriva noastră?
“Mă port ca și cum aș avea înăuntrul meu un demon care mă duce la pierzanie”, descriu adesea oamenii comportamentul lor autodistructiv. Și este o formulare destul de exactă, dacă ar fi să înlocuim "demon" cu "inconștient".
Pe scurt, autosabotajul apare atunci când există un conflict între intențiile noastre conștiente și tendințele noastre inconștiente. Inconștientul își “bate joc” de noi, respectiv de Eul nostru, zădărnicindu-ne planurile, făcându-ne de râs și împiedicându-ne să ne desprindem de tiparele care îi plac lui. Ne dă în vileag atunci când ne propunem să fim diplomați, ne adoarme atunci când ne propunem să fim vigilenți, ne ține treji în noaptea de dinaintea examenului și ne face să uităm exact acel subiect care ne pică pe bilet.
“Actele ratate” explicate de Freud
De ce inconștientul nostru se comportă ca un dușman din interior? Este oare adevărat că avem pe cineva în interiorul nostru care ne urăște? Oricât ar părea de dramatice aceste formulări, sunt mulți oameni care văd lucrurile exact în acest mod, iar una dintre paradigmele inițiale ale psihoterapiei a fost exact această exorcizare a demonilor sabotori din interior.
Una dintre primele mari lucrări ale psihanalizei s-a referit chiar la acest fel de întâmplări, pe baza cărora Freud practic demonstrează existenta inconștientului. Este vorba despre Psihopatologia vieții cotidiene. Acolo sunt descrise pe larg așa-numitele acte ratate, care sunt acțiuni ale noastre care se opun intențiilor noastre manifeste. Actele ratate ne dezvăluie cele mai intime sentimente atunci când nu ne dorim acest lucru și ne sabotează în cel mai flagrant mod acțiunile pe care le credem justificate. Mai mult, sunt acțiuni care par concepute după un plan inteligent și par ajutate de o memorie fără greș, mult mai exactă cu datele și faptele decât este memoria manifest conștientă. Freud arată astfel că avem un operator mental sub nivelul conștiinței care lucrează cu o precizie temporală remarcabilă, pe care memoria conștientă o atinge doar cu trudă. În timp ce memoria conștientă se străduiește să-și amintească ceva din copilărie, adesea fără mare succes, acest operator mental infraconștient pare a fi ținut un jurnal exact al trăirilor noastre intime începând cu prima pruncie, trăiri alimentate desigur de instincte și porniri primare.
Interpretarea lui Freud revelează de fiecare dată o intenție secundă de care omul nu este conștient, iar el o vede ca o intenție care provine din profunzimi ale psihismului pe care conștiința nu le-a mai vizitat de mult sau refuză să le viziteze, ori accesul la ele i-a fost barat de un soi de cenzură psihică. De acolo, din profunzimi, își extind influența și ne mișcă pe nevăzute și nesimțite pornirile primare ale psihismului, care de fiecare dată se confruntă cu cenzura conștiinței. Iar, câteodată, aceste porniri sunt suficient de puternice sau de viclene și biruiesc. Cenzura fie este slăbită pentru că doarme, fie, în starea de veghe, este luată prin surprindere sau păcălită, iar aceste porniri (numite ulterior pulsiuni) sunt cele care capătă acces la exprimare, în detrimentul intenției deliberate și conștiente a individului. Așa apar visele, când conștiința doarme. Și la fel apar actele ratate, când conștiința este tehnic în stare de veghe, dar nu este suficient de vigilentă. De aceea, analiza actelor ratate face parte din corpul metodei psihanalitice, tocmai pentru că revelează această acțiune a pulsiunilor - actele ratate trec drept glas al inconștientului, la fel ca visele.
În această calitate, actele ratate dau la iveală impulsuri de natură sexuală care de obicei sunt reprimate în favoarea celorlalte impulsuri, polar opuse, cele de autoconservare. Câteodată, impulsurile sexuale păcălesc cenzura, scapă de reprimare și, în drumul lor spre satisfacere cu orice preț, ne sabotează conservarea ca indivizi în lume. Rămase fără nicio considerare pentru limitele sociale impuse, tratând restul omenirii fie ca pe dușmani, fie ca pe obiecte sexuale (cu posibilitatea de a se transforma din dușmani în obiecte sexuale și invers), impulsurile sexuale se comportă ca niște tirani care ne zădărnicesc intențiile și chiar supraviețuirea.
Prin procedeul psihanalitic ale cărui baze le pune Freud, aceste impulsuri vor fi relevate, ventilate, aduse la lumină, analizate și așezate la locul lor în structura psihică. Unde a fost acest proces inconștient trebuie să domnească Eul - acesta este primul deziderat psihoterapeutic al lui Freud. Și, pentru mulți urmași ai lui, lucrurile se opresc aici și generează toată literatura actuală de self-help și întărire a Eului în lupta cu dușmanii lui din interior. Însă, pentru acest cercetător uluitor de complex care este Sigmund Freud lucrurile nu se opresc deloc aici. Revelația care va urma în gândirea freudiană subminează intențiile civilizatoare de la început: inconștientul este un infinit, pulsiunile sunt inepuizabile, deoarece dualismul lor nu mai este văzut ca polaritate sexualitate-autoconservare, ci ca polaritatea pulsiuni de viață/pulsiuni de moarte, care nu are sfârșit. Freud arată ulterior că inclusiv unele părți partenere ale Eului au o natură pulsională, pe care am putea-o califica drept inconștientă.
Complexitatea inconștientului, conform tezelor lui Jung
Odată cu dezvoltările aduse psihanalizei de C G Jung, dar și datorită evoluției gândirii freudiene, glasul inconștientului începe să apară mult mai complex. Ceea ce conștiinței i se pare la prima vedere drept perturbator, un sabotaj din partea pulsiunilor inferioare (egoiste, retrograde, sexuale, infantile) poate fi de fapt un soi de glas al înțelepciunii ancestrale (mesajul străbunilor provenind din inconștientul colectiv, intuiție).
Ca în celebrele istorioare hasidice, voința umană concentrată pe scopuri trasate arbitrar nu vede totdeauna tot tabloul factual și psihic, iar în acest context rolul perturbatorului care acționează aparent de dincolo de conștiință este să atragă atenția conștiinței asupra limitărilor sale proprii. În folclorul hasidic de exemplu, acest lucru este exprimat ca un soi de confruntare între voința omului și voința lui Dumnezeu. În alte tradiții poate apărea ca un soi de înțelepciune interioară, un sfetnic profund care știe mai bine cum merge lumea decât poate ști voința noastră limitată și arbitrară. Știe mai bine deoarece este conectat nemijlocit cu lumea - acesta este inconștientul colectiv.
Ce ne arată de fapt fiecare moment de autosabotaj?
Iată o poveste adevărată (doar numele personajului este schimbat): Ana s-a autoculpabilizat foarte tare că nu a auzit deșteptătorul (de fapt i-a dat vreo 20 de snooze-uri) în camera ei de hotel din New Yorkul anului 2001. Ar fi trebuit să se trezească la ora 6 ca să ajungă la interviul de angajare pe care urma să îl aibă la ora 8:30 în turnul de nord din World Trade Center, etajul 95. Acum, la 9:00, își sorbea cafeaua printre lacrimi, rușinându-se că se autosabotează, tocmai când era gata să i se împlinească visul american. Atunci programul TV a fost întrerupt de o știre: era 11 septembrie și turnul unde urma să aibă ea interviul fusese lovit de un avion la ora 8:45 și se prăbușise.
Așadar, unde și cine era autosabotorul în povestea decrisă mai sus? Vocea pasivă, dar autoritară a inconștientului lucrase aparent împotriva voinței Anei, dar de fapt în favoarea supraviețuirii ei. Ana a luat acest lucru drept un soi de coincidență, dar de fiecare dată când i se mai pare că se autosabotează încearcă să ridice ochii conștiinței dincolo de culpabilitate și să vadă o imagine mai largă. "Oare ce înseamnă cu adevărat acest moment de autosabotaj" - aceasta este întrebarea pe care și-o pune, în loc să se culpabilizeze.
Câteodată, pornind de la descoperirea unui astfel de act pe care l-am performat contrar a ceea ce consideram a fi interesele noastre, act pe care tindem să-l numim autosabotaj, putem avea revelația faptului că de fapt direcția în care, cu bună credință, merge Eul, nu este o direcție care ni se potrivește, în profunzime.
De multe ori, scenariile existențiale pe care ni le impunem și despre care ajungem să considerăm că ne reprezintă pe "noi înșine" sunt și ele o proiecție a altor instanțe din psihismul nostru, câteodată la fel de profund pulsionale și inconștiente ca și "autosabotorii" pe care îi vedem, îngroziți, opunându-se din interior nobilelor noastre intenții. Faptul că ne-am impus durabil niște scenarii nu înseamnă că ele sunt "noi înșine" iar opoziția pe care o simțim este îndărătnicia infantilă. Este foarte posibil ca scenariile în care trăim să fi ajuns la noi pe căi arbitrare, impuse de instanțe sau persoane puternice din anturajul nostru psihic și adoptate din mimetism sau frică (mecanisme cu adevărat infantile!) Cumva, pe bună dreptate, ele sunt respinse de alte instanțe din interior care știu numai de interesele individului.
Așadar, ca o tendință, dacă simțim sau descoperim că ne autosabotăm cronic, atunci acesta poate fi semnul unui conflict interior de profunzime. Dacă sfaturile care se dau în diferite articole și cărți de popularizare vizează "întărirea Eului în lupta sa legitimă cu autosabotorii", este foarte posibil ca acestea:
- să nu funcționeze;
- să funcționeze pe termen scurt, mobilizând în schimb acte de autosabotaj inconștient din ce în ce mai flagrante (mergând până la boală și accident);
- să mascheze/amâne/procrastineze acea deliberare profundă și plină de semnificații pe care o aduce numai luarea în considerare a mesajului pe care îl trimit conștiinței actele de autosabotaj pornite de la nivelurile psihice infraconștiente.
Întărirea Egoului nu este întotdeauna cheia aici. Atitudinea conștiinței este cheia și oricât de mult ne-am dori sfaturi standard numai bune să fie aplicate, aici nu este cu adevărat valabilă și eficientă decât o abordare nuanțată și personalizată. Avem nevoie de rafinarea abordării conștiinței prin cunoaștere și acceptare, în loc de impunerea oarbă a voinței. Cel mai sigur este să abordăm un consilier sau psihoterapeut.