O adevărată legendă a spitalelor din întreaga țară, spaima și coșmarul medicilor și asistenților din camerele de gardă de pretutindeni, subiect studiat în băncile facultăților de medicină, Teroristul de Urgență este unul dintre cele mai problematice specimene de ipohondrie română.
Chiar dacă este vorba despre o banală înțepătură de țânțar sau o vagă durere a ochiului stâng, Urgentus Niet se duce imediat la Urgență, aglomerând sălile de așteptare ale spitalelor, fiind una din sursele principale de epuizare psihică și fizică a cadrelor medicale. Deși este încadrat întotdeauna în categoria de risc minor sau inexistent și lăsat să aștepte ore îndelungate pentru a fi preluat, Teroristul de Urgență dă dovadă de o răbdare supraomenească, petrecând zile și nopți la spital, întrebându-se pe sine și pe toți din jur de ce nu este luat în primire sau în serios.
Poate fi reperat ușor în mediul în care activează, fiind persoana cea mai întremată și sănătoasă din sala de așteptare a spitalelor, însă nu și cea mai calmă. De asemenea, este dat de gol de către medicii și rezidenții de gardă care, în jurul său, își exersează mușchii responsabili cu datul ochilor peste cap mai ceva ca un halterofil. Rațiunea și bunul-simț nu funcționează în conversațiile cu Urgentus Niet, așa că va fi dificil pentru alți oameni să înțeleagă confuzia din ochii lui la auzul cuvintelor “nu”, “ai” și “nimic”. Totuși, există o luminiță la capătul tunelului foarte întunecat al Teroristului de Urgență: jurământul lui Hipocrate depus de medici le interzice acestora aplicarea moralei din povestea cu băiatul care a strigat “Lupul!”.