EDU.REGINAMARIA.RO

Nasterea, altfel decat am visat

Orice nastere este o adevarata binecuvantare, care pentru unii parinti se intampla intocmai asa cum au visat si si-au dorit, dar care, uneori, vine fara niciun semn de avertizare, luandu-i complet prin surprindere pe parinti. Nasterea a fost altfel decat a visat si pentru Raluca, o mama puternica a carei poveste este impartasita cu noi toti in randurile de mai jos.

In 11 aprilie 2020, la 32 de saptamani de sarcina, am nascut-o prin operatie cezariana pe fetita mea, Irina, la mai putin de doua ore de cand m-am prezentat in serviciul de primiri urgente de la Spitalul REGINA MARIA din Cluj. Amandoua suntem astazi in viata si sanatoase datorita echipei extraordinare de medici care au realizat imposibilul pentru a ne salva.

"Ziua in care am aflat ca sunt insarcinata a fost una dintre cele mai fericite din viata mea"

Ca orice viitoare mama, mi-am dorit ce e mai bun pentru copilul meu inca dinainte de a se naste, incepand cu alegerea medicului si a spitalului unde sa il aduc pe lume. Avand indicatie medicala pentru cezariana, in urma unei miomectomii, l-am ales ca medic pe dl. doctor Dragos Iuga, despre care auzisem ca este un chirurg foarte bun.
Pana la prima consultatie din sarcina, nu mai fusesem la REGINA MARIA. Imi amintesc ca am fost impresionata de cat de curat si frumos amenajat este spitalul, de amabilitatea personalului si de cum intreg sistemul este orientat inspre pacient. Domnul doctor mi-a placut si mi-a castigat increderea inca de la inceput, si am fost foarte incantata de modul in care urma sa se desfasoare nasterea in maternitatea REGINA MARIA, respectandu-se ora magica, inclusiv cu implicarea tatalui.

Am avut o sarcina toxica, grea, insa lucrurile erau sub control, fetita evolua foarte bine, iar eu numaram nerabdatoare zilele pana la sfarsitul lunii mai cand avea sa fie programata operatia cezariana. Nu aveam emotii legat de nastere, mai trecusem prin interventii chirurgicale, stiam la ce sa ma astept si ma simteam pregatita. Eram bucuroasa ca voi avea parte de ora magica impreuna cu fetita mea, iar singura mea suparare era aceea ca, in contextul pandemiei de coronavirus, urma sa trec prin experienta nasterii singura, sotul meu nemaiavand acces in spital.

Stiam inainte sa raman insarcinata ca uterul cicatricial ma predispune anumitor riscuri, dar nu am crezut ca cel mai nefericit scenariu urma sa mi se aplice tocmai mie.

Cezariana de urgenta a salvat 2 vieti

Si totusi, intr-o sambata seara, in saptamana 32 de sarcina, am inceput sa simt dureri acute in abdomen, urmate de o ameteala puternica, persistenta. I-am spus sotului meu ca e grav si ca trebuie sa ajungem la spital.

In mai putin de o jumatate de ora eram la REGINA MARIA. Am trecut rapid prin triajul epidemiologic si am ajuns in camera de garda. Ma simteam foarte slabita si ametita, dar eram inca constienta. M-am bucurat cand am vazut-o intrand pe d-na doctor Mihaela Haşa, medicul de garda din acea zi, o buna prietena de-a mea nascuse cu ea.

Nu imi amintesc tot ce s-a intamplat in camera de garda in acea noapte. Stiu ca doamna doctor m-a examinat ecografic, a vazut sangele acumulat in abdomen si l-a sunat pe dl. dr. Iuga, care a ajuns in mai putin de un sfert de ora de acasa. De la un moment dat am inceput sa am pierderi de cunostinta, imi amintesc doar franturi din ce s-a intamplat in continuare. Nu stiu cand mi s-a prelevat sange pentru analize, dar imi amintesc medicii discutand despre nivelul hemoglobinei. Stiu ca initial in incapere erau doar d-na dr. Hasa si Delia, asistenta dumneaei, iar in clipa urmatoare au aparut dl. dr. Iuga, un medic internist si mai multe asistente.

Imi amintesc ca am fost intrebata - de catre d-na dr. Ioana Cristea, medicul de garda de la ATI, cum aveam sa aflu ulterior - daca sunt de acord cu transfuzia de sange. Imi amintesc ca medicii au decis sa faca pe loc o investigatie suplimentara pentru a avea confirmarea ca ceea ce s-a vazut ecografic este intr-adevar sange acumulat in abdomen. L-am auzit pe dl dr. Iuga, pe care il stiam mereu relaxat si jovial de la consultatii, spunand pe un ton complet diferit ca este sange in Douglas si ca urgenta e mare. L-am auzit apoi dand comenzi precise: sa se pregateasca sala de operatii, sa fie sunat dl. dr. Andreica, neonatologul, pentru ca are un prematur de 32 de saptamani. Chiar si in starea in care eram, am remarcat cat este de stapan pe sine si cu cat sange rece actioneaza.

"Mi-am pierdut cunostinta in lift, in timp ce eram dusa catre sala de operatii"

M-am trezit 48 de ore mai tarziu, intr-un pat in terapie intensiva. In incapere era un asistent care mi-a spus ca am fost operata, ca sunt bine, si ca sunt izolata in asteptarea rezultatului pentru Covid. Medicul de garda a sosit imediat ce m-am trezit, mi-a spus ca era luni si ca fusesem operata de doua ori, deoarece dupa interventia de sambata, hemoragia repornise iar duminica a fost nevoie ca medicii sa reintervina, cu implicarea d-lui profesor doctor Constantin Ciuce.

Am aflat ca uterul meu se rupsese in zona cicatricei de la mioectomie si ca in urma hemoragiei pierdusem 4.5 litri de sange, adica aproape tot sangele din corp. Eram in viata pentru ca am ajuns la timp la spital si pentru ca medicii au luptat contracronometru pentru a ma salva. Mi s-a spus ca fetita mea fusese si ea salvata si ca era in stare stabila, pe sectia de terapie intensiva de la Neonatologie.

Am petrecut o zi in izolator, intr-o stare de semi-constienta. Dupa ce rezultatul pentru Covid a iesit negativ, am fost mutata in sectia de terapie intensiva unde am ramas inca o zi. As vrea sa mentionez un amanunt care pe mine m-a emotionat si pe care il consider definitoriu pentru atitudinea personalului de la REGINA MARIA fata de pacienti: una dintre asistente a remarcat ca aveam mainile foarte umflate, lucru normal dupa operatie, si mi-a facut masaj cu un gel antiinflamator. Fara sa ii fi cerut eu asta, a fost ceva spontan, venit din propria-i initiativa, si nu mi-as fi putut imagina cat de mult conteaza un astfel de gest atunci cand te afli intr-o stare atat de vulnerabila.

In a treia zi, am fost mutata de pe terapie intensiva pe sectia de obstetrica-ginecologie. A urmat o saptamana de recuperare grea, insa am depasit-o relativ usor deoarece m-am bucurat de cea mai buna ingrijire si totodata de sprijinul si caldura intregului personal. Cu toate ca eram apta pentru a fi externata la zece zile de la interventiile suferite, am preferat sa raman internata pentru a fi langa fetita mea, care se afla inca in incubator.

Pe langa vizita zilnica a medicului de garda, timp de o luna, cat am ramas in spital, dl. dr. Iuga m-a vizitat in fiecare zi, s-a asigurat ca evolutia mea este buna si a avut de fiecare data un cuvant de incurajare pentru mine.

O luna petrecuta in spital

Pentru mine, domnul doctor este un erou, un profesionist desavarsit, foarte dedicat meseriei si pacientelor sale. Iar pe d-na dr. Mihaela Hasa – o prezenta atat de tonica si pozitiva - imi venea sa o imbratisez de fiecare data cand o vedeam.

A contat enorm pentru psihicul meu, in conditiile in care spitalul era inchis pentru apartinatori din cauza pandemiei, sa primesc aceste vizite si sa vad ca mi se poarta de grija.

Pentru mine, experienta internarii in spitalul REGINA MARIA a fost eminamente pozitiva. Nu am simtit niciodata ca deranjez, nici cand apasam butonul interfonului pentru inca o doza de calmant, sau un pahar cu apa, sau un prosop curat. Am fost tratata nu doar cu profesionalism, ci si cu omenie, iar aceasta din urma cantareste la fel de mult ca un medicament. Asistentele de pe sectia de obstetrica-ginecologie, Anca, Andreea, Bogi, Delia, Diana, Mihaela, Sanda si Zsuzsi, sunt niste ingeri care m-au incurajat si mi-au fost alaturi in fiecare zi. Le multumesc din suflet!

Timp de trei saptamani din cele patru cat am fost internate, fetita mea a stat in incubator. Imi voi aminti mereu prima noastra intalnire, foarte departe de ora magica la care visam cand ma gandeam la nastere. Era pe sectia de terapie intensiva de la Neonatologie, in incubator, mica si plapanda, respira cu ajutorul unui aparat, avea electrozi atasati pe corp, perfuzii si un tub de gavaj prin care era hranita.

"Fetita mea traia, si asta era tot ce conta"

Nascuta la 32 de saptamani, era in viata datorita d-lui dr. Sorin Andreica, care este nu doar un medic exceptional, ci si un om deosebit, caruia nu-i vom putea multumi vreodata indeajuns.

Cat timp Irina a fost in Terapie Intensiva, mi s-a permis sa o vad in fiecare zi. La inceput doar prin peretele incubatorului, mai apoi, pe masura ce starea ei se imbunatatea, am putut sa o prind de manuta, sa o iau in brate, si, treptat, sa fac toate lucrurile care acum imi par banale dar care pentru, probabil, orice mama la inceput de drum reprezinta o provocare: schimbatul scutecului, imbracatul, prima baita. Cu toate ca la inceput mi-a fost efectiv frica sa pun mana pe fetita mea, incet-incet, incurajata de personalul medical, am inceput sa ma simt mai sigura pe mine si sa imi tin puiul in brate fara teama. D-na doctor Camelia Vidra a incurajat foarte mult contactul skin-to-skin, cat mai devreme si cat mai mult, lucru pentru care ii multumesc foarte mult, il practicam in continuare si este magic.

Un alt aspect pozitiv pe care as vrea sa il mentionez este acela ca am fost incurajata de la inceput sa alaptez si m-am bucurat de sfaturile si sprijinul moral al doamnei Dorina Coroi, asistenta sefa de pe sectia de Neonatologie si consultant in alaptare, careia ii sunt foarte recunoscatoare.

Medicii m-au tinut tot timpul la curent cu evolutia Irinei, care, din fericire, a fost una foarte buna. In ultima saptamana de internare, mi-a fost adusa in salon. Imi amintesc ca in prima noapte nu am dormit mai deloc, verificam intr-una daca respira. In fiecare zi primeam vizita medicului neo-natolog de garda, si as vrea sa le multumesc tututor pentru ca mi-au raspuns, cu rabdare, numeroaselor mele intrebari. 

"Ne-am luat ramas-bun cu promisiunea ca ne vom intoarce in vizita"

La exact o luna de la internare, in 11 mai, Irina a primit acordul medicilor pentru externare si astfel am putut pleca acasa. A fost o zi foarte emotionanta, in care ne-am luat ramas-bun cu promisiunea ca ne vom intoarce in vizita, promisiune pe care avem de gand sa o onoram de indata ce restrictiile impuse de pandemie vor fi ridicate.

raluca C

As vrea sa multumesc inca o data intregii echipe de medici si asistente de la spitalul REGINA MARIA din Cluj, pentru ca au transformat ceea ce ar fi putut fi o tragedie intr-un miracol. Ca eu si fetita mea am supravietuit este o minune, rezultatul eforturilor unei echipe extraordinare de medici si asistente, si al unor proceduri care fac ca intreg circuitul medical sa functioneze cu precizia unui ceas elvetian. Fiindca intr-o situatie de viata si de moarte, cum a fost cea in care m-am aflat eu, fiecare secunda conteaza. Daca nu as fi ajuns la timp de spital, daca medicii nu ar fi fost cei mai buni, daca procedurile medicale nu s-ar fi desfasurat atat de rapid si precis, astazi nici eu, nici fetita mea nu am fi fost in viata.

Ma bucur ca am putut impartasi aici experienta mea, care sper sa le fie de ajutor viitoarelor mame care isi doresc sa nasca in siguranta si in cele mai bune conditii.

Adaptarea la viata in 3, acasa

Din fericire, si dupa externare evolutia Irinei a ramas foarte buna, asadar nu ne-am confruntat cu probleme deosebite. Provocarile noastre au fost cele cu care se confrunta majoritatea proaspetilor parinti, ceea ce inseamna ca primele luni acasa au fost grele, stresante si epuizante. In primele zile m-am simtit stinghera in propria-mi casa, intr-un rol nou, pe care trebuia sa mi-l asum pana la capat, fara alt sprijin decat cel oferit de sotul meu. Acum ma amuz cand imi amintesc raspunsul pe care i l-am dat cand, vazand ca nu imi gasesc locul acasa, m-a intrebat care e problema. „Nu stiu, cred ca sunt prea multe camere!” i-am spus. Ma obisnuisem cu „camera mea” de la Regina Maria.

Venita pe lume cu doua luni mai devreme, Irina a fost nou-nascut pentru o perioada mai lunga de timp, iar aceasta etapa dificila care pentru parintii copiilor nascuti la termen dureaza o luna, la noi a durat trei, dintre care doua acasa, pe cont propriu. Am avut de infruntat o multime de frici, de gestionat oboseala acumulata de-a lungul multor nopti cu treziri dese, plansul pe care nu reuseam nicicum sa i-l linistesc, teama ca nu o manevrez bine si o sa o „stric”, presiunea alaptatului exclusiv.

Insa incet-incet, lucrurile s-au asezat, am invatat sa ii inteleg nevoile si sa ii raspund prompt, iar viata noastra impreuna a devenit mai usoara. Acum ne bucuram de momentele in care este un bebelus adorabil care rade, gangureste si descopera lumea, strangem din dinti si ne rugam sa iesim cu timpanele intacte din crizele de plans, si ne-am asumat pe deplin rolul de parinti.

Un gand de incurajare

Parinti ai caror copilasi au venit mult mai devreme pe lume, stiu cat e de greu, va inteleg temerile si suferinta, am trecut prin ele. As vrea sa va pot spune ca am fost tot timpul puternica si optimista, dar nu a fost asa. Am fost speriata, deznadajduita, am plans mult, m-am intrebat de ce, m-am invinovatit fiinca nu am reusit sa duc sarcina pana la capat. Si, totusi, nu am cedat, m-am agatat mereu de acel licar de speranta ca lucrurile se vor aseza, ca eu si fetita mea vom castiga impreuna aceasta prima lupta pe care am purtat-o impreuna, lupta pentru viata.

Dati-va voie sa suferiti, dar, va rog din tot sufletul, nu va pierdeti speranta ca, in final, totul va fi bine. Aveti incredere in voi, in copilasii vostri si in medicii si asistentele care va sunt alaturi. Nu sunteti singuri. Impreuna veti reusi. Va imbratisez strans si va doresc tot binele din lume.

Articol scris integral de catre pacienta Raluca C, iulie 2020
Articol actualizat la 17 noiembrie 2020