Mergi la conţinutul principal

Eşti aici

Prof. Dr. Nicolae Hâncu: “Pentru mine viaţa a însemnat în primul rând muncă, muncă disciplinată şi fără preget.”

Profesorul Nicolae Hâncu este Membru de Onoare al Academiei Române, Membru titular al Academiei de Știinte Medicale din România și Președintele de Onoare al Federatiei Române de Diabet, Nutritie și Boli Metabolice. Însă dincolo de titluri, de recunoașteri, de premii și distincții, profesorul Nicolae Hâncu este unul dintre cei mai admirați, mai respectați și mai căutați medici din țara noastră.

Cu ce simțăminte intra tânărul Nicolae Hâncu în profesie în anul 1963?

Eram ferm convins atunci că voi fi cel puțin urmașul Profesorului Iuliu Hațieganu ca valoare, prestigiu și glorie.

Care au fost cele mai importante activități din viața dumneavoastră profesională?

În cercetare pot spune că mi-am legat numele de conceptul de “lipidologie clinică”, materializat în monografia cu același nume, scrisă împreună cu Prof. I Mincu, apărută în 1976 și premiată de Academia Română în 1978. Din cunoștințele pe care le avem am fost între primii în lume care am încadrat interesul pentru dislipidemie sub forma acestui concept clinic.

A doua contribuție ar fi preluarea conceptului de “risc cardiovascular”, adaptarea lui la specialitatea noastră și diseminarea lui prin toate canalele posibile. În 2003 această preocupare s-a materializat în monografia “Cardiovascular risk in type 2 diabetes mellitus” care a apărut în Editura Springer. Am coordonat atunci activitatea unor excepționali specialiști din întreaga lume.

În ultimii ani interesul s-a îndreptat spre farmacoterapia diabetului zaharat, concretizat în monografia “Farmacoterapia diabetului zaharat”, apărută în 2008. La ea au contribuit colaboratorii mei apropiați de la Centrul de Diabet Cluj.

Pe plan organizatoric, pot spune că sunt extrem de încântat am contribuit direct la înființarea Federației Române de Diabet, Nutriție, Boli Metabolice (2001), Asociației Române pentru Studiul Obezității (1993), Asociției Române de Ateroscleroză și Lipidologie ( 1999), a Asociației Române de Educație în Diabet (2001) și a Societății Române de Nutriție (2003). Finalizarea operațională a acestor societăți științifice s-a făcut cu ajutorul colegilor din clinică și din țară și îi menționez cu plăcere pe: Conf. Dr. I.A. Vereșiu, Conf. Dr. Gabriela Roman, Prof. Dr. Maria Moța, Prof. Dr. Mariana Graur.

Cea mai mare realizare profesională cred că este reînființarea Centrului de Diabet din Cluj în anul 1992. În cei 18 ani care s-au scurs Centrul s-a dezvoltat foarte frumos, sub toate aspectele: îngrijirea pacienților, cercetare, o bogată colaborare internațională, iar în ultimii ani, instruirea cu asiduitate a studenților.

Un alt aspect al vieții mele profesionale a fost prezența ca membru în Consiliul, concomitent cu poziția de Secretar al Grupului de Lucru Învățământ Postuniversitar, ambele sub egida Societății Europene de Diabet (2001-2005). A fost cea mai înaltă poziție ocupată de un diabetolog român într-un for științific european.  În această perioadă am participat la organizarea a numeroase Cursuri Postuniversitare în Dublin, Budapesta, Viena, Kaunas, Wroslaw și, evident, România.

În anul 2001 se împlineau 80 de ani de când inegalabilul savant român N. Paulescu comunica lumii științifice contribuția sa extraordinară la descoperirea insulinei. După cum se știe, meritele nu i-au fost recunoscute. Dar noi, Federația Română de Diabet, Nutriție, Boli Metabolice, al cărei președinte devenisem între timp, am organizat la Sinaia, împreună cu Fundația Culturală Română, Academia Română și Academia de Științe Medicale, un simpozion internațional care a marcat decisiv semnificația descoperirii lui Paulescu. În același an, în urma propunerii noastre, Federația Internațională de Diabet a recunoscut meritele lui Paulescu în descoperirea insulinei și a hotărât să patroneze acordarea Premiului N. Paulescu în cadrul unei sesiuni speciale de la Congresul ce s-a desfășurat la Paris la finele lunii august. Eram deci foarte aproape de oficializarea repunerii în drepturi a marelui nostru savant. Din păcate, evenimentul a fost anulat în ultimul moment datorită acuzelor de antisemitism care i s-au adus lui Paulescu de către ziarul Le Monde. A fost una din cele mai triste pagini din viața mea profesională.

Ce este medicina, Domnule Profesor? Dar medicul?

Octavian Fodor spunea că “medicina este o dureros de plăcută profesie”, iar Iuliu Hațieganu amintea mereu că “medicul este student toată viața”. Eu îmi permit să îl pastișez, spunând că “diabetologul este rezident toată viața”. În continuare mai doresc să citez dintr-un eseu al meu: “Esteticul și eticul în medicină sunt inseparabile. Îndrăznesc a spune că ele formează goticul profesiei noastre. Pe un arc al lui este frumosul, pe celălat morala, iar din punctul maxim al joncțiunii lor țâșnește lumina perpetuă care în interiorul domului veghează drumul științei spre sănătatea semenilor”.

Care ar fi locul medicinii private în medicina actuală din România?

Ar trebui să fie unul foarte important și, pe alocuri, așa este. Din păcate, imorala persistență neoficială a actului medical privat în instituțiile statului este o mare pacoste. Eradicarea lui, dacă se va dori așa ceva, va aduce multiple beneficii calitative actului medical propriu-zis, iar pe plan moral va redesena imaginea medicului adevărat în Cetate.

Ce face acum Profesorul Hâncu?

 “Sunt cât sunt”, pentru a îl cita pe prietenul și colegul meu de facultate Academicianul Buzura. Împing la căruța care ne trage și privesc cu admirație la un frumos colectiv care continuă drumul început împreună. Conferențiarii I.A. Vereșiu și Gabriela Roman și mai tinerele colege Anca Cerghizan, Cornelia Bala, Cristina Niță, Adriana Fodor sunt persoane admirabile. Însă am o teamă neascunsă că restricțiile legislative generate sau nu de cele economice ar putea deveni o frână serioasă în dezvoltarea lor profesională.

Care a fost cel mai important suport în viață?

În mod neîndoielnic familia. Soția mea, Luciana, este în spatele multor realizări, iar spre fetele mele (Anca și Luana) și nepoții (Teodora și Andu) îmi zboară mereu gândul când nu reușesc să ies din labirintul iluziilor și al deziluziilor. Prietenia și colaborarea majorității colegilor din clinică este al doilea mare suport, fără de care realizările amintite ar fi fost doar parțiale.

Care este prețul cuceririlor în viață?

Mereu am fost un luptător, nu  întotdeauna un cuceritor. Succesul m-a sărutat nu o dată, dar nici loviturile nu m-au ocolit. Pentru mine viaţa a  însemnat în primul rând muncă, muncă disciplinată şi fără preget. Prin ea mi-am făurit un perimetru de siguranţă pe care apoi l-am extins şi l-am  convertit în faptele şi împlinirile ce se  cunosc. Şi tot în muncă m-am refugiat atunci când, aproape năucit de loviturile unor semeni, eram împins spre căderi abisale. Pot spune, alături de gânditor, că „sunt omul muncii mele”.

Am căutat ambientele competitive, în care am  evitat culisele, ţintind doar protagonismul scenelor, chiar dacă aici am fost multă vreme doar sufleur. Nu mi-a lipsit curajul deciziilor dramatice,  radicale, dar nici forţa îndeplinirii lor. Așadar, nimic nu a venit de la sine. Nimic nu a fost facil. Totul a rezultat din lupta neobosită a unui optimist fără egal și a unui entuziast contaminant. Am știut întotdeauna că doar crezând nebunește în ceva reușești să cucerești acel ceva. Că mult visata șansă întălnește doar spiritele pregătite și că binele vine spre tine în măsura în care și tu te îndrepți spre el. Borges ne avertizează că „nu există o eternitate de fericire”. Eu sunt convins că există doar o eternitate de strădanii pentru a cucerii clipele de fericire.

Vă mulțumesc pentru aceste răspunsuri Domnule Profesor, dar cred că în final trebuie să vă mai provoc cu: cum este viața după ce ai impresia că ai cucerit-o?

Eu nu cred că am atins coarda curcubeului, dar având primăvara în mine de-a lungul celor patru anotimpuri, știu că sunt „îndrăgostit de dragoste” și de frumos. Dragoste pentru semeni, dragoste pentru valorile profesionale și morale, dar și pentru frumosul din viață pe care am știut să îl descopăr. Părinții mei minunați mi-au dăruit o fire bună care îmi permite să mă bucur sincer de bucuria altora și, mai ales, să fiu cu adevărat fericit atunci când fac un bine. Și încă ceva: am mereu în față ceea ce a citat Buzura din Seneca: “Este destul timp să începi să trăiești, exact din clipa în care ar trebui să te oprești”.

Text adaptat dupa interviul acordat de Prof. Dr. N. Hâncu pentru Revista Hipocrate, 2010