Sunt Diana si lucram inainte de pandemie la o agentie de organizat evenimente. De cand ma stiu viata mea a fost pe fast forward. Trezeste-te, pregateste cafeaua si micul dejun, pregateste copiii de gradinita, de scoala, fugi la birou, verifica mailuri, intra in call, iesi din call, intra in altul. Respira. Pregateste cina, fa teme cu copiii, fa cumparaturi, spala, calca, rezerva-ti timp doar pentru tine si sotul tau, nu uita sa o suni pe mama. Respira. Asigura-te ca iti faci putin timp si pentru tine, chiar si cand simti ca nu mai poti, hai ca mai poti putin. Respira. Iar apoi ia-o de la capat, zi de zi. Nu ma plang, asa sunt eu, mereu am fost asa – intr-o continua agitatie, ma hranesc din mersul lucrurilor.
De cand au aparut copiii Andrei si Natalia, viata mea a devenit un carusel – de emotii, de trairi. Inca din prima clipa de cand au venit pe lume, am stiut ca meseria de parinte e lucru serios. Sa fii parinte e un job full time, provocator, solicitant in fiecare moment, un cadou nepretuit.
Sa va zic cum m-a prins pe mine carantina - m-a dat jos din carusel si m-a asezat bland pe canapeaua mea din sufragerie. M-a mangaiat frumos pe cap, in timp ce firma la care lucrez a fost nevoita sa ma bage in somaj tehnic. Iata-ma, full time mommy, regional director over my own house.
Lipsa activitatii
Nu mai aveam mailuri la care sa raspund, nici call-uri la care sa particip. Nu mai aveam nici deadline la ora 14:00, nici un trafic infiorator de infruntat zi de zi. Nu mai era agitatie in jurul meu, decat in mintea mea. Eram doar eu, sotul meu si cei doi copii. Toti captivi in aceeasi pandemie, pentru care nimeni nu era pregatit.
Simteam ca ma sufoc, pentru ca probabil nu exista nimic mai greu de digerat pentru o mama workaholica decat sa o bagi in somaj tehnic. Te trezesti dimineata si parca n-ai stare. Parca ti-e dor de toate lucrurile care te enervau in fiecare zi, ti-e dor de-un feedback drastic, prin care sa fii nevoit sa iei proiectul de la capat, sa stai zeci de minute la semafor sau, pur si simplu, sa iti saluti colegii dimineata la cafea.
Prima saptamana nu a fost deloc placuta. De fapt, cred ca as putea sa o descriu in orice fel, dar nu placuta, pentru ca aveam senzatia ca stau pe nisipuri miscatoare. Viata mea nu mai arata deloc la fel, era schimbata total. In timp ce sotul meu a continuat sa lucreze de acasa, eu m-am implicat din ce in ce mai mult in activitatile copiilor.
Scoala virtuala in viata reala
Andrei are 11 ani, iar prin intermediul lui am experimentat scoala virtuala. Cred ca putem confirma in cor – nimeni nu era pregatit pentru scoala virtuala. Nici noi, parintii, nici copiii, nici profesorii. Suntem in 2020 si, desi suntem inconjurati, sufocati de tehnologie, scoala virtuala ne-a secat de puteri. Iata-ma in timp ce faceam teme cu Andrei, cautand adanc in mintea mea raspunsuri la probleme de matematica de clasa a IV-a. Incercand in acelasi timp sa raman cu picioarele pe pamant, fiind si mama si profesoara in acelasi timp. Ceea ce doamna invatatoare preda online parea ca nu este de ajuns de clar. Fapt ce a dus la discutii interminabile pe grupul de Whatsapp al clasei. “Buna, mamici, am o intrebare”, iar de aici … toti cei care faceti parte dintr-un grup de parinti pe Whatsapp stiti ce urmeaza. Buna! Buna! Buna! Buna! … Pe cat de tare imi era dor sa-mi sune telefonul ca odinioara, sa ma sune un furnizor sau un colaborator, pe atat de tare imi doream sa-l arunc pe geam atunci cand discutiile pe grupul clasei pareau ca nu se mai termina, iar raspunsurile la problemele de matematica pareau ca se ascund in mintea mea. Partea buna e ca, prin intermediul grupului de parinti, am realizat ca nu doar eu sunt nedumerita de materia de clasa a IV-a, aproape toti parintii eram. Iata-ne, toti captivi in aceeasi pandemie, toti la fel de debusolati.
Natalia are 5 ani si e la gradinita. In fiecare zi, am primit de la doamna educatoare activitati pe care sa le facem impreuna. Zilnic, am desenat, cantat si dansat, am completat fise. Gasca Zurli - ce cadou minunat pentru copii, dar mai ales pentru parinti!
In timp ce ma adaptam la un nou mod de viata, prinsa intre scoala si gradinita online, prinsa intre peretii propriei case, am avut momente in care mintea mi-a zburat. Si ma gaseam analizand exact situatia in care ma aflam. Fiind o persoana rationala, mintea mea e orientata sa gaseasca solutii, indiferent de problema trebuie sa existe o solutie. A fost frustrant sa caut timp de o luna de zile o solutie, pentru ca orice problema are o solutie, nu-i asa? Pana cand intr-o zi am inteles. Si m-am linistit – nu gaseam o solutie pentru ca nu exista o problema, viata mea devenise un joc cu alte reguli.
Fiind scoasa dintr-un context familar intr-un mod neasteptat si pusa intrunul cu care aproape nu ma identificam, viata m-a trezit brusc. Inainte de pandemie, de somaj tehnic, desi zilnic aveam agenda plina, am constientizat acum – uitasem sa traiesc. Ma obisnuisem atat de tare in carusel, incat uitasem sa merg la pas.
Am ras, apoi am plans
Grabita sa merg la cumparaturi si neavand cu cine sa o las pe Natalia, am rugat-o sa se imbrace, sa isi ia masca si sa mearga cu mine. A aparut in usa pregatita, cuminte si gata sa ma insoteasca. Am ras si apoi am plans....
Copiii au nevoie de atentie in general, in pandemie cu atat mai mult, cand nici macar nu poti iesi cu ei afara sa se joace. Au nevoie de explicatii, au multe intrebari si nu inteleg de ce mami si tati poate au momente cand nu mai au la fel de multa energie, cand nu mai pot. Pe perioada pandemiei am stat cu sufletul la gura – familia noastra depindea de sotul meu, ma ingrozea gandul ca am putea ramane cu un venit si mai mic si nu imi dadeam seama cand vor reveni lucrurile la normal, daca vor reveni. Mi-era dor de agitatia din viata mea, mi-era dor sa simt ca am un soi de control, ma simteam coplesita, mi-era teama, ma gandeam ca poate nu sunt o mama destul de buna. Familia mea era dezechilibrata, atat de pandemie, cat si de mine - in somaj tehnic si plina de frici - iar eu luasem asupra mea toata vina.
Timpul petrecut cu familia mea zi de zi, ora de ora, m-a facut sa constientizez ca noi, oamenii, avem tendinta sa fim cei mai mari critici cu noi insine. Privind fericirea Nataliei in timp ce dansam si cantam, petrecand ore intregi cu Andrei incercand sa deslusim teme de clasa a IV-a (!!!), timp in care mai luam scurte pauze in care imi arata filmulete pe TikTok, mi-am dat seama ca pandemia, in timp ce am perceput-o ca pe o zdruncinare din cap pana in picioare, avea sa-mi ofere, insa, poate cel mai pretios cadou.
Un job stabil, pe viata
Am realizat ca a fi mama e singurul job la care niciodata nu voi da gres, ca este job-ul in care chiar merita sa investesti full time.
Mi-am dat seama ca, in ciuda faptului ca viata mea se schimbase aproape complet peste noapte, ca aveam ganduri si temeri, in niciun moment nu am renuntat la a cauta si ultimul strop de energie pentru a-l investi in bucuria copiilor mei. Gandul ca am putea ramane fara bani, ca sotul meu ar putea fi concediat, ca poate copiii mei ar putea sa vada o reclama la televizor si sa-mi ceara ceva, iar eu sa nu imi pot permite acel lucru, ma terifia. Am tras de mine si am incercat sa ma echilibrez cu toata forta, astfel incat niciunul dintre copiii mei sa nu resimta un dezechilibru – nici material, nici emotional. M-am luptat cu propriile ganduri, incercand sa inteleg, sa gasesc o explicatie pentru situatia in care ma trezisem, sa identific cele mai bune solutii. M-am consumat si mi-a fost teama, insa, mi-am dat seama ca indiferent de situatie, cand vine vorba de copiii mei, nu o sa incetez niciodata sa lupt, sa am grija de ei.
Nu exista nimic mai presus de iubirea pe care o mama o are pentru propriul copil. Nu exista o mama mai buna decat alta, pentru ca sunt sigura ca toate dam tot ce avem mai bun din noi, pentru a le oferi celor mici doar ce este mai bun, chiar si atunci cand aproape simtim ca nu mai putem. In acelasi timp, sunt sigura ca perioada pandemiei nu a fost una usoara pentru nimeni. Cu totii am incercat sa rezistam asa cum am putut mai bine, pana la urma niciunul dintre noi nu a mai trecut prin asta.
Sunt mama, am temeri, nu imi e usor, analizez constant, incerc sa prevad ce nu ar putea merge bine si ma seaca de puteri sa simt ca nu pot controla complet ce se intampla in viata mea. Dar am invatat ca, indiferent de situatie, am o foarte mare capacitate sa ma adaptez, sa iubesc, sa rezist. Sunt puternica. Si stiti de ce? Pentru ca, inainte de orice, sunt mama, pana la sfarsitul vietii!
Povestește-ne ce ai simțit tu în această perioada, cum te-ai descurcat și experiența ta poate inspira mii de alte mame să simtă că nu sunt singure. Lasă-ne datele tale așa cum dorești să apară în poveste (tot numele sau doar prenumele, sau inițiala). Prin trimiterea poveștii tale ești de acord ca ea să fie publicată parțial sau integral de către REGINA MARIA pe paginile proprii: website, Facebook, Instagram, Linkedin. Încurajăm un comportament online responsabil, de aceea poveștile destinate proiectului sunt moderate de administratorii site-ului nostru și publicate dupa ce sunt verificate.
Foloseste #eșticeamaibunămamă pentru 5 persoane din lista ta și spune-le de ce crezi asta.