Așadar, ca să putem recunoaște ceva trebuie să știm mai întâi ce este. Adicțiile sau dependențele sunt comportamente fără de care avem senzația că viața nu poate fi trăită, deși nu sunt vitale, și fără de care realmente nu trăim, în sensul în care nu putem tolera lipsa lor, inclusiv la nivel fizic.
Despre mecanismele fiziologice și psihologice ale adițiilor s-au emis o mulțime de teorii, s-au făcut experimente, s-au spus multe lucruri. Pe toate le vom afla în cele ce urmează.
Când luăm adicțiile în serios?
Ce se vede cu ochiul liber: devenim dependenți de ingestia de substanțe, care ne afectează chimia internă, dar și de anumite comportamente (despre care se spune că provoacă secreția internă a unor substanțe care ne afectează și ele chimia internă).
În sensul larg, toți suntem dependenți: de gesturi de consolare (aceleași din copilărie) sau de anumite comportamente (de lectură, de sport). Insă, dependențele nu atrag atenția decât atunci când devin distructive într-o măsură mai mare sau mai mică. De exemplu, dependența de jocul de rummy de seară, fără miză, nu va atrage atenția aproape nimănui, pe când dependența de jocurile de noroc și dependența de internet sunt tratate cu seriozitate, deoarece perturbă vieți - și nu numai pe ale celor în cauză, ci și pe ale celor din jur.
Așadar, se înregistrează drept dependențe adictiile de substanțe (alcool, tutun, droguri diverse) și adicțiile comportamentale, cum sunt bulimia/anorexia (dependența de actul de a mânca, respectiv de înfometare), dependența de jocurile de noroc, de sex, de shopping, de internet, de ecrane, de social media, de telefoane.
Controverse apar pe fiecare palier, legat de cât de adictiv este de fapt toxicul sau comportamentul respectiv.
Pe o linie imaginară a dependenței, cele mai adictive sunt substanțele care de la prima folosire setează receptorii sistemului nervos pentru a cere repetarea. Este cazul drogurilor de mare risc. De aici se deschide un continuum de substanțe considerate mai mult sau mai puțin adictive în funcție de efectele lor fiziologice.
Complexitatea comportamentelor adictive
Se crede că depinderile și comportamentele adictive au efecte directe asupra neurotransmițătorilor - declanșând aceleași mecanisme fiziologice care fixează și o adicție de substanțe. Și aici se constată o scală și un continuuum. În zilele noastre aproape nimeni nu mai contestă bulimia sau dependența de jocuri de noroc, și există chiar teorii care susțin că brânza sau zahărul sunt substanțe la fel de adictive cum este cocaina. În schimb, există mulți care susțin că dependența de sex este mai mult o scuză invocată în tribunale, iar dependența de internet nu este provocată de internet, ci de comportamente defectuoase ale persoanelor afectate. Ceea ce deschide alte și alte probleme:
- cine devine dependent și în ce condiții?
- cum ne dăm seama de o dependență - proprie sau a celor din jur?
- putem opri singuri o dependență de care suntem afectați?
- cui cerem ajutor?
Există structuri fiziologice și psihologice care ne expun mai mult dependențelor?
Da, cu siguranță, și au fost aici investigate diferite piste. Au fost menționați factori genetici și fiziologici care afectează comportamentul neurotransmițătorilor și respectiv receptorilor lor, precum și enzimelor care procesează diferite substanțe ingerate. Au fost menționați factori care țin de structura psihologică și de evenimente de viață (în special traumatice). Însă, niciunul dintre aceșți factori nu determină cu necesitate declanșarea unei dependențe - sunt numai factori favorizanți.
Ne putem da seama de o dependență? De obicei observăm dependențe la alții - "nu mai ești om/nu mai ești tu dacă nu faci cutare sau cutare lucru". Și începem să ne punem întrebări când auzim astfel de lucruri spuse despre noi. "Oare chiar nu mai pot lăsa o zi să treacă fără să beau alcool?" Încercăm să vedem dacă putem lăsa o zi să treacă fără alcool, dar se întâmplă să nu poată fi ziua de azi (pe bună dreptate, pentru că…) și nici cea de mâine (ca un făcut, pentru că…). ˝Poate o să încerc săptămâna viitoare să las să treacă o zi fără alcool. Dar de ce e nevoie de atâta încrâncenare?” Cam așa arată procesul lung și sinuos prin care, în unele cazuri, ajungem să recunoaștem că avem o dependență.
E nevoie de ajutor specializat pentru a scăpa de o adicție
Rareori putem opri singuri o dependență de substanțe, chiar dacă ne dăm seama de ea, dacă deja ne-a afectat neurofiziologic. Dependența de droguri sau cea de alcool se tratează în centre specializate, multidisciplinare, deoarece afectează în măsură egală fiziologia și psihologia.
Cel mai la îndemână este să ne adresăm unui psihoterapeut care fie ne va ajuta direct, fie va ști să ne direcționeze spre specialiștii cei mai potriviți să trateze dependența.
Câteva indicii ale unei adicții:
Vrei mereu mai mult
Simți că “ai nevoie” să foloseșți substanța sau să te angajezi în respectivul comportament tot mai des - zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi. Cu timpul toleranța crește și ai nevoie de mai mult (cantitate mai mare de substanță sau intensitate a actului) pentru a obține efectul de ieri.
Pofteșți - adicția îți ocupă mintea
Simți adesea că “ai nevoie” de acel lucru/comportament chiar acum, undeva la intersecția între o nevoie fiziologică și o plăcere intensă, ceea ce îți blochează alte gânduri și preocupări. Te trezești că îți petreci tot timpul gândindu-te la dependență, la cum să obții satisfacerea ei sau cum să te recuperezi ca să o poți lua de la capăt.
Dezvolți probleme financiare și începi să îți asumi riscuri din ce în ce mai mari
Cheltuiești pe substanță sau comportament sume din ce în ce mai mari, fără să te gândeșți serios că de fapt nu îți poți permite aceste cheltuieli. Ca urmare, ai tendința să te comporți riscant, inclusiv infracțional, ca să asiguri satisfacerea dependenței.
Nu te poți opri și/sau controla
Orice încercare de a opri comportamentul eșuează - chiar și atunci când deja îți dorești foarte mult asta și îți impui reguli de comportament. De fapt începi să ai din ce în ce mai multe probleme în a controla utilizarea substanței sau comportamentul, ceea ce îți provoacă prejudicii sociale, personale, fizice.
Nimic și nimeni altcineva nu mai contează
Interesele, activitățile sau relațiile anterioare nu mai prezintă pentru tine același potențial atractiv, iar dependența are prioritate. Este mai importantă ca obligațiile și responsabilitățile profesionale, ceea ce poate conduce la prejudicii sociale majore, pierderea locului de muncă și a posibilităților de subzistență. Dependența are prioritate inclusiv în detrimentul siguranței proprii - dacă dependența este în joc, poți să îți asumi riscuri vitale la care altminteri nu te-ai fi gândit - de exemplu poți să conduci mașina fără permis și/sau sub influența substanțelor.
Secretul
Adicția este secretul tău, nimeni nu trebuie să știe că te confrunți cu dependența. Eșți gata să minți și să înșeli pentru ca nimeni să nu stea în calea satisfacției tale sau în calea a ceea ce numești proces de vindecare (încercarea de a opri singur dependența).
Vedem, deci, că adicția se comportă oarecum autonom, ca un factor străin care pune stăpânire pe o parte din ce în ce mai mare din comportamentul și personalitatea ta.
Dependența implică pofta intensă, pierderea controlului și folosirea repetată, în ciuda consecințelor adverse. Dependența schimbă creierul, mai întâi subminând modul în care înregistrează plăcerea și apoi corupând alte impulsuri normale, cum ar fi învățarea și motivația. A scăpa de dependență este fără îndoială greu, dar nu imposibil.
Ce cauzează dependența?
Cuvântul „dependență” este derivat dintr-un termen latin pentru „robit de” sau „legat de”. Oricine s-a luptat să depășească o dependență – sau a încercat să ajute pe altcineva să facă acest lucru – înțelege de ce.
Dependența exercită o influență îndelungată și puternică asupra creierului care se manifestă în trei moduri distincte: pofta de obiectul dependenței, pierderea controlului asupra utilizării acestuia și implicarea continuă cu acesta în ciuda consecințelor adverse.
Timp de mulți ani, experții au crezut că numai alcoolul și drogurile puternice pot provoca dependență. Cu toate acestea, tehnicile de neuroimagerie și cercetările mai recente au arătat că anumite activități asociate cu plăcerea, cum ar fi jocurile de noroc, cumpărăturile și sexul pot, de asemenea, afecta modul în care funcționează creierul.
Deși manualul diagnostic și statistic din SUA (Manualul diagnostic și statistic al tulburărilor mintale, ediția a patra sau DSM-IV) descrie dependențe multiple, fiecare legată de o anumită substanță sau activitate, specialiștii sunt în cea mai mare parte de acord că acestea pot reprezenta expresii multiple ale unui proces cerebral subiacent comun.
Noi perspective asupra unei probleme comune
Nimeni nu intenționează să dezvolte o dependență, ci toată lumea începe prin a se angaja într-o activitate sau începe să consume o substanță care îi aduce avantaje pe moment - mulți oameni devin ulterior captivi acestui obicei.
În mod tradițional, în descendența firească a teoriilor asupra “păcatului” și “viciului”, derivate din morala creștină, și primii cercetători ai dependențelor, din anii 1930, au considerat că oamenii care dezvoltau dependențe au defecte morale sau sunt lipsiți de voință. De altfel, această teorie nu a părăsit niciodată corpul social - o găsim și azi, ca prejudecată sau teorie populară. O regăsim printre părinți, profesori, educatori și chiar unii adolescenți - împreună cu ideea că depășirea dependenței presupune pedepsirea/închiderea forțată a făptașilor sau, alternativ, încurajarea acestora să-și adune voința de a pune capăt obiceiului lor vicios.
Totuși, în lumea științei lucrurile stau acum cu totul altfel. Astăzi există un consens științific de a recunoaște dependența ca o boală cronică care modifică atât structura, cât și funcția creierului. Așa cum bolile cardiovasculare afectează inima și diabetul afectează pancreasul, dependența deturnează activitatea creierului. Acest lucru se întâmplă pe măsură ce creierul trece printr-o serie de alterări sub influența substanței sau comportamentului adictiv, începând cu recunoașterea plăcerii și terminând cu declanșarea unei compulsiuni - care se manifestă ca o poruncă internă, constrângere internă sau impuls irezistibil de a realiza un anume comportament adictiv.
Legătura dintre dependență și dopamină
Creierul înregistrează toate plăcerile în același mod, indiferent dacă provin de la un drog psihoactiv, o recompensă financiară, o întâlnire sexuală sau o masă satisfăcătoare. În creier, plăcerea are o semnătură distinctă: eliberarea neurotransmițătorului dopamină în nucleul accumbens, un grup de celule nervoase situate sub cortexul cerebral. Eliberarea de dopamină în nucleul accumbens este atât de constant legată de plăcere, încât oamenii de știință se referă la această regiune numind-o centrul plăcerii din creier.
Toate drogurile, de la nicotină la heroină, provoacă o creștere deosebit de puternică a nivelului dopaminei în nucleul accumbens. Probabilitatea ca utilizarea unei substanțe sau realizarea unui anume act să conducă la dependență este direct legată de viteza cu care declanșează eliberarea dopaminei, de intensitatea acestei eliberări și de fiabilitatea acestui efect.
Dopamina contribuie la experiența plăcerii, însă trebuie să ținem seama și de faptul că joacă și un rol în învățare și memorie - două elemente cheie în tranziția de la a-ți plăcea un anume lucru la a deveni dependent de el.
Dopamina interacționează cu un alt neurotransmițător, glutamatul, pentru a prelua sistemul de învățare legat de recompensă. Acest sistem are un rol important în susținerea vieții, deoarece leagă activitățile necesare pentru supraviețuirea umană (cum ar fi mâncarea și sexul) cu plăcerea și recompensa.
Expunerea repetată la o substanță sau un comportament care creează dependență determină celulele nervoase din nucleul accumbens și cortexul prefrontal (zona creierului implicată în planificarea și executarea sarcinilor) să comunice, cuplând plăcerea și dorința cu impulsul de a trece la actul de a consuma. Cu timpul, însă, creierul se adaptează, astfel încât substanța sau activitatea căutată ne va părea mai puțin plăcută.
În natură, recompensele vin de obicei numai în timp și cu efort. Medicamentele și comportamentele care creează dependență oferă o scurtătură, inundând creierul cu dopamină și alți neurotransmițători. Creierul nostru nu dispune de modalități de a rezista atacului.
Drogurile care creează dependență pot elibera de două până la de zece ori cantitatea de dopamină eliberată de recompensele naturale - și o fac mai rapid și mai fiabil. Receptorii cerebrali sunt copleșiți rapid, ca atare creierul va produce mai puțină dopamină sau va elimina receptorii dopaminergici - o adaptare similară cu reducerea nivelului de volum la un difuzor atunci când zgomotul devine prea puternic.
Ca urmare a acestor adaptări, dopamina va avea un impact mai mic asupra centrului de recompensă. Astfel, dependentul începe să observe că, în timp, substanța dorită nu îi mai oferă la fel de multă plăcere. Va fi nevoit să consume mai mult pentru a obține același efect - se spune că în acest moment creierul său a dezvoltat toleranță, iar compulsiunea preia controlul. Plăcerea care era asociată cu substanța sau comportamentul nu mai apare —și, totuși, memoria efectului dorit și nevoia de a-l re-crea (dorința) persistă.
Hipocampul și amigdala stochează informații despre indiciile de mediu asociate cu substanța dorită, astfel încât să poată fi localizată din nou. Aceste amintiri ajută la crearea unui răspuns condiționat—o poftă, o tânjire intensă, de fiecare dată când persoana întâlnește acele indicii de mediu.
Compulsiunea contribuie nu numai la dependență, ci și la recidiva după o stare de sobrietate cu greu obținută. O persoană dependentă de heroină poate fi în pericol de recidivă atunci când vede un ac hipodermic, de exemplu, în timp ce o altă persoană ar putea începe să bea din nou după ce a văzut o sticlă de whisky. Învățarea condiționată ajută la explicarea motivului pentru care persoanele pot dezvolta o recidivă a riscului de dependență chiar și după ani de abstinență.
Nu este suficient “să spui pur și simplu NU drogurilor” —după un slogan care circula în anii 1980. Dar dacă spui DA altor lucruri care te interesează și care dau sens vieții tale, ai șansa ca astfel să te protejezi de riscul dependențelor.
Dacă spui DA ideii că problemele pot trece și că viața nu trebuie să fie întotdeauna plăcută, ai mai multe șanse să accepți că ai nevoie de ajutor , astfel încât să poți să te vindeci de dependențele instalate.