Mergi la conţinutul principal

Eşti aici

ADHD: ce este si cum il recunoastem corect

Tulburarea de deficit de atentie si hiperactivitate (ADHD) este o tulburare de neurodezvoltare care are cauze neurobiologice. Desi exista unele ipoteze despre determinarea genetica a acestei tulburari, acest fapt nu este inca clar dovedit, fiind nevoie de cercetari suplimentare pentru a stabili ce anume determina aceasta afectiune. 

ADHD poate aparea ca urmare a afectarii creierului copilului in timpul dezvoltarii fetale, la nastere sau dupa nastere dupa producerea unor traumatisme, leziuni, infectii, din cauza lipsei temporare de oxigen sau a altor afectiuni congenitale. Astfel, incidenta ADHD este semnificativ mai crescuta in randul acestor categorii de risc, la care se adauga si categoria copiilor prematuri sau cu greutate foarte mica la nastere. De asemenea, stress-ul, fumatul, consumul de droguri, alcool si medicamente interzise in timpul sarcinii sau alte afectiuni medicale ale mamei in timpul sarcinii pot determina tulburarea ADHD la copil. In acelasi timp, copiii cu un istoric timpuriu de abuz, neglijare si abandon manifesta simptome specifice ADHD, desi in cazul acestora este mult mai probabila existenta unei tulburari de atasament.

Ce este mai exact ADHD?

Cand spunem “ADHD” ne imaginam, de obicei, acel copil excesiv de hiperactiv, care se catara peste tot, vorbeste neintrebat, incalca toate regulile si este rezistent la orice forma de disciplinare (fie de tip recompensa, fie de tip pedeapsa), fiind un vulcan de energie ce epuizeaza atat familia, cat si cadrele didactice implicate in educatia sa. In acelasi timp, pare a fi si definitia unui copil foarte rasfatat, dar si a unui copil cu un temperament vulcanic si cu foarte multa energie de consumat.

ADHD inseamna mult mai mult. Este important de stiut ca exista doua tipuri de ADHD:
•    ADHD in care predomina neatentia - mai frecvent in cazul fetelor. Presupune un sablon consistent si vizibil de dificultati de concentrare a atentiei, in special in sarcinile care implica un efort mental sustinut (cum sunt sarcinile scolare), dificultati de organizare si planificare a activitatilor simple de zi cu zi, distractibilitate, superficialitate si neglijenta in privinta bunurilor personale si activitatilor de realizat, dificultati in a intelege instructiuni verbale complexe, in a ramane la subiect in timpul unei conversatii si dificultati in a povesti coerent o intamplare. 
•    ADHD in care predomina hiperactivitatea si impulsivitatea - mai frecvent la baieti. Implica o activitate motorie excesiva, o stare permanenta de agitatie, vorbit excesiv, lipsa rabdarii si incapacitatea de a amana gratificarea, nevoia de a primi pe loc ceea ce isi doreste, asumarea unor comportamente riscante fara o anticipare corecta a consecintelor sau a pericolului.

De multe ori, copilul prezinta toate cele trei elemente descriptive ale acestei tulburari: hiperactivitate, impulsivitate si neatentie, cu grade variabile de severitate. 

Simptomele mentionate nu trebuie sa fie expresia unui comportament opozitionist, sfidator, ostil sau a esecului de a intelege instructiunile sau sarcina de realizat. In plus, multe dintre aceste simptome trebuie sa fi fost prezente inca dinainte de varsta de 12 ani.

Cum recunoastem corect ADHD?

Orice copil poate fi, in anumite momente din viata, hiperactiv, impulsiv sau neatent fara a insemna ca sufera de ADHD. Stilul de viata modern, care ofera oportunitati reduse de miscare in aer liber si activitati practice, nu ii lasa pe copii sa isi consume intr-un mod adecvat energia. Statul in casa in fata televizorului sau tabletei, dar si statul in banca la scoala ore in sir ii fac pe micuti sa se transforme in adevarate “bombe cu ceas”. Din copii veseli, sanatosi si energici devin “copii-problema”, cu toate consecintele de rigoare asupra vietii scolare si a familiei.

Pentru a lua in calcul diagnosticul de ADHD este nevoie ca viata sociala a copilului, abilitatile sale adaptative si mai ales performanta sa scolara sa fie sever afectate de aceste tipuri de comportamente, astfel incat rezultatul sa fie un copil disfunctional in toate mediile de viata: familiala, scolara sau academica si sociala.

Diagnosticul de ADHD este pus de medicul psihiatru sau neurolog de obicei dupa varsta de 6 – 7 ani, intrucat comportamentul hiperactiv si durata mica de concentrare a atentiei sunt adesea specifice copilului mic (in special in randul baietilor), fiind o etapa normala a dezvoltarii. 

Este foarte important de retinut ca ADHD este o tulburare de neurodezvoltare, fiind o conditie medicala prezenta inca de la nastere. Prin urmare, simptomele sale specifice trebuie sa fi fost observate inca din copilaria mica, devenind mai evidente atunci cand copilul este integrat in colectivitate. Astfel, daca un copil manifesta simptomele descrise intr-un moment bine definit in timp (spre exemplu, dupa divortul parintilor sau dupa alt eveniment traumatic, dar si dupa inceperea scolii sau pur si simplu brusc, fara nicio explicatie evidenta), cel mai probabil acesta nu sufera de ADHD, ci de o alta afectiune medicala sau psihologica. Intrucat exista foarte multe afectiuni neurologice si psihiatrice care determina schimbarea comportamentului copilului intr-un tipar de tip “ADHD”, diagnosticul diferential este crucial.

Un diagnostic corect de ADHD presupune ca simptomele sa fie vizibile in aproape toate contextele de viata ale copilului, atat acasa cat si la gradinita, scoala sau la locul de joaca. In plus, acestea trebuie sa se manifeste aproximativ la fel, indiferent de persoana cu care interactioneaza copilul sau care il disciplineaza. Un copil care este agitat numai acasa, numai la scoala sau care are manifestari de tip ADHD numai in prezenta bunicilor, dar nu si a parintilor, este cel mai probabil un copil fie rasfatat, fie cu alte probleme emotionale si de comportament care trebuie sa fie corect identificate.