Mergi la conţinutul principal

Eşti aici

Psiholog Nicoletta Niculescu - Cum iti ajuti copilul sa se adapteze mai usor la scoala


Bun gasit! Eu sunt Monica Radulescu. Ma bucur ca ne sunteti din nou alaturi la o discutie live, la Wikimedica, un concept Regina Maria Reteaua Privata de Sanatate, iar astazi vorbim despre intrarea in colectivitate si emotiile care vin odata cu aceasta schimbare. Alaturi de mine este Nicoletta Niculescu, psiholog. Multumim tare mult ca ai acceptat invitatia noastra.

Multumim ca m-ati invitat! E un subiect tare frumos pe care l-ati propus.

E un subiect tare frumos si pana cand vom primi intrebarile si chiar va rugam sa ne trimiteti intrebarile, dar pana ne mai strangem noi aici, tu ai venit cu o propunere: sa incepem cu un joc. Sunt foarte curioasa despre ce este vorba.

Exact! Am venit cu propunerea sa facem un foarte mic exercitiu, care sper sa ii ajute si pe privitori sa inteleaga urmatoare raspunsuri pe care le voi da. Exercitiul meu arata cam asa: luam fiecare cate o foaie de hartie, cu ochii inchisi impaturim foaia in doua, da? O mai impaturim inca o data in doua, rupem coltul din dreapta sus, rupem coltul din stanga jos si mai rupem o data la mjloc. Da? E gata? Ai reusit? Deschidem ochii si vedem ce a iesit la fiecare. Nu stiu daca se vede, la care camera se vede. Amandoua am primit aceleasi instructiuni. Si avem forme diferite. Ce am vrut sa spun cu micul exercitiu? Ca suntem diferiti. Chiar daca noi, oamenii, avem extraordinar de multe lucruri in comun, suntem foarte diferiti. Si atunci cand punem intrebari care tin de zona psihicului, de dezvoltarea noastra, nu putem vorbi de retete secundare. Putem vorbi de recomandari, insa, pentru profunzimi, pentru reteta particularizata, ii invit pe toti cei care ne privesc sa mearga catre specialist, sa mearga catre psiholog.

Sa mearga atunci cand se confrunta cu o situatie, cu temerile lor de: oare cum va reactiona copilul? Imi spuneai si inainte de live ca si parintii ar trebui sa se pregateasca inainte sa inceapa gradinita sau scoala?

Suntem multi psihologi care militam mai degraba pentru pregatirea parintelui pentru ca spunem ca daca parintele este pregatit, si copilul este pregatit. Ce inteleg eu din asta? Intrarea in colectivitate a copilului, intrarea la gradinita, cresa, care e primul hop al copilului, vine la pachet cu o perioada de testare foarte importanta, in care copilul trebuie sa se obisnuiasca cu programul, cu ritmul, cu oameni noi, cu colegii. Vine la pachet si cu anxietatea parintelui ca isi va lasa copilul pe mana unor straini. Isi va lasa copilul intre niste copii pe care nu ii cunoaste, nu poate sa ii verifice. Nu poate sa verifice daca musca, daca il bat. Atunci, cel mai adesea, noi, psihologii, ne intalnim cu foarte mare anxietate a parintilor. Noi am observat ca daca lucram mai mult cu parintele si parintele se linisteste, incepe sa aiba incredere in educator, bineinteles presupunand ca totul este in regula pe partea asta, excludem, vedem cum copilul automat se aliniaza. Daca parintele il valideaza pe educator, pe invatator ca fiind o persoana de incredere, si copilul se va desprinde mai usor. Exista frici insa - ce vreau sa va povestesc astazi in mod particular - noi vorbim adesea in spatiu public de extreme, de probleme, de lucruri grave care sperie foarte tare parintii. Insa este foarte important sa vedem care e nucleul de sanatate, nucleul de normalitate. Ce vreau sa spun cu asta? Am pregatit pentru astazi un tabel in care sunt fricile normale la copii si adolescenti. Poate parintii isi vor arunca - sau bunicii - un ochi peste ele. Sunt binevenite pentru toata lumea, chiar si pentru noi insine sa ne revedem putin copilaria si sa vedem unde am ramas cu blocaje in dezvoltare, da? Ce vedem aici? Uite, de exemplu, intre 0 si 6 luni, copiii au frica naturala, de zgomote, zgomote puternice, de pierederea suportului. E perioada aceea cand ei au tot felul de reglaje biologice in procesul lor de dezvoltare. De la 6 la 18 luni e o frica de straini. E normal sa aiba frica de straini. Daca frica asta insa se prelungeste suficient de mult, atunci discutam de probleme. E firesc sa apara o anxietate de separare pentru ca ei atunci isi formeaza relatia de atasament. Isi formeaza tot felul de obisnuinte. Noi, psihologii, stim ca este o anxietate de separare cand vin parinti si ne spun: copilul meu ma oboseste foarte tare. Nu se joaca fara mine. Nu sta singur in camera. Deja ne punem intrebarea sa nu fie o anxietate de separare acolo. Hai sa vedem ce se intampla in familia si in casa cu pricina. La 2-3 ani, este firesc sa ii fie teama de animale. E firesc sa ii fie frica si de creaturi imaginare. Nu te gandesti din prima ca are nu stiu ce probleme. Ajungem la pragul cu gradinita intre 3 si 6 ani. E firesc sa ii fie frica de pierderea persoanei de ingrijire, adica atunci cand trece pragul la gradinita, e firesc sa ii fie teama ca dispare mama, dispare tatal, dispar bunicii. Poate sa tina vreo doua saptamani situatia asta. Daca insa situatia se acutizeaza, se permanentizeaza frica, repulsia, apar simptome fizice, durere, insomnie, lipsa poftei de mancare, musca, bate, deja ne gandim la altceva si este momentul in care un parinte, un bunic, cine are grija de copil, e bine sa il aduca sa discute cu un psiholog.

O sa te intrerup putin si as vrea sa iti citesc o intrebare care a venit chiar legata de perioada aceasta.

Gradinita, da?

Gradinita, da. Ruxandra Anghel intreaba: ce este cel mai bine sa facem daca copilul plange cand plecam si il lasam la gradinita, in conditiile in care cateva zile am stat cu el acolo pentru acomodare?

O invit pe doamna care a pus aceasta intrebare, dar si pe toate mamele care se regasesc in situatia aceasta, sa se verifice intai pe ele ce simt, da? Foarte posibil sa simta sa le simta foarte greu sa stea cu durerea copilului, cum spunem noi psihologii, sa le fie foarte greu sa se separe ele de copil, sa le fie foarte greu sa isi dea drumul. Deci dupa ce au facut analiza asta si au vazut cum isi contin ele emotiile. Cateodata plange copilul intr-o parte a usii si mama in partea cealalta. Au ei copiii niste antenute in care capteaza imediat durerea mamei si o sa faca orice sa il ia acasa, da? Daca mamica e in situatia asta sau mamicile care ne asculta sunt in situatia asta..

Cred ca sunt foarte multe mamici in situatia asta.

Exact. In perioada asta e o mare vibratie asa, in aer, cu toate mamicile sau taticii care se tem ca si-au lasat copiii. Intai sa se linisteasca pe ea si sa inteleaga ca e o frica normala. E o perioada normala de acomodare, dar daca aceasta perioada de acomodare depaseste poate doua saptamani, poate o luna, sa ceara ajutorul unui specialist, dar intai sa se linisteasca pe ea pentru ca daca dansa valideaza educatorul, locul, spatiul, ideal ar fi fost sa existe o pregatire a copilului. Deja au inceput scolile. Deja au inceput gradinitele, dar eu spun pentru viitor. Poate ne asculta si cei care urmeaza sa mearga la gradinita sau la scoala. Sa mearga cu ei sa ii plimbe, sa vada locul unde se vor duce, sa le povesteasca ce inseamna asta, sa le prezinte invatatorul, educatorul. Poate sa le permita sa ia o jucarie preferata cu ei. Poate chiar sa stea cu ei cate un pic, cate un pic, nu foarte mult timp. In gradinite, in Franta, de mult se practica sistemul asta. Parintii au acces in primele doua saptamani. Intai stau mai mult, apoi mai putin, mai putin. Copilul pleaca. Se joaca. Revine. Se poate face asta, dar intai daca parintele se echilibreaza pe sine ma astept ca copilul sa fie mai echilibrat. Copilul doar se aliniaza si mimeaza cel mai adesea, da? Daca educatorul e in regula, absolut.

Apropo de acomodarea asta de care vorbesti, lasam copilul mic de gradinita la program scurt sau la program prelungit? Stiu ca e o discutie si in sensul acesta.

Cred ca la program scurt. E greu dintr-o data la trei ani. Ai doar trei ani din viata ta, in care ai vazut o pisica, o mamica, o bunica. Dintr-o data, te trezesti intr-un loc nou de la 9 la 6 sau cat tine gradinita, de la 8 la 4, e foarte greu pentru un copil. Daca este posibil pentru familia cu pricina sa mearga la program scurt ar fi mai usor. Daca nu se poate, se lucreaza si altfel. Psihologic.

Odata adaptat copilul la gradinita, cum il obisnuim sa respecte ce se intampla acolo? Si sa inteleaga ca este intr-o comunitate, ca sunt mai multi copii, ca atentia nu este numai asupra lui.

Il obisnuim de acasa. Un copil care a avut program acasa, un copil care a inteles regulile acasa, un copil care raspunde cererilor parintilor, da?, un copil caruia i s-au pus limite, un copil care a petrecut timp cu parintii, s-au jucat, este un copil care se va integra mai usor in colectivitate, va respecta mai usor regulile. E firesc ca un copil sa nu inteleaga din prima de ce trebuie sa stea in banca o ora cand i se preda, dar, de obicei, exercitiul acesta se face la gradinita. La scoala se presupune deja ca invatatorii ii iau mai pregatiti. De acasa facem asta, cu mult timp inainte sa inceapa gradinita, pentru ca un copil care raspunde regulilor si limitelor acasa, se va incadra bine in societate. Cu explicatii, cu foarte multa rabdare. Acum as avea si cateva nu-uri. Eu nu sunt adepta topurilor cu nu-uri, dar nu ii amenintati, nu ii speriati.

Exact asta voiam sa te intreb.

Nu le spuneti: lasa ca o sa vezi tu! Ti-a mers bine toata vacanta.

O sa vezi tu cand o sa inceapa scoala.

O sa iti iasa pe nas. Doar ii nelinistiti mai tare. Daca ii amenintati mult, ii nelinistiti mult, copiii mai sensibili, nu toti, pot dezvolta chiar tulburari de adaptare, da? Devin izolati, pentru ca e un bau-bau acolo care ii asteapta. Nu e cineva dragut care ii va invata lucruri.

Cum stim ca le-a fost bine la scoala sau la gradinita? Ce fel de intrebari ar trebui sa le punem astfel incat sa nu raspunda cu da sau nu?

Este o metoda de comunicare relationala care se numeste Espere, creata de Jacques Salome. El a explicat asa, pe intelesul parintilor, despre niste roluri pe care le au mamele si tatii, respectiv, mama are un rol si de mama, si de mamica, iar tatal are un rol si de tata, si de tatic. Ce vreau sa spun cu asta? Mama e cea care face reguli. Mamica e cea care te pupa, te ia in brate. Un copil care vine de la scoala sau de la gradinita cel mai adesea a stat toata ziua sa execute comenzi: ridicati-va in picioare, faceti asta, raspundesi la asta, colorati la asta. A primit o mie de intrebari si o mie de indicatii. Daca eu il primesc acasa in rolul de mama: ce ai facut? Ai luat nota aia, te-ai descurcat?, s-ar putea sa fie destul de obosit. Poate ca il primesc in rolul de mamica sau de tatic. Poate il mai pup, poate il mai imbratisez, poate ii povestesc cum mi-a fost mie ziua, pentru ca daca eu ii povestesc copilului meu cum mi-a fost mie ziua, si el o sa stie, pentru ca copiii invata relationarea mimand. Si el va sti sa imi povesteasca: cu cine se intelege? Cu cine nu se intelege? Ca ii place culoarea mov, ca nu ii place pilaful de la masa de pranz, dar si-ar dori aia si daca eu fac exercitiul asta cu el si ii povestesc despre ziua mea, despre ce imi place,  dar intai il primesc fara noi teme, ce ai facut, cum ai facut, pentru ca el a fost o zi intreaga la comanda asa, lucruri grele.

Daca ii amenintati mult, ii nelinistiti mult, copiii mai sensibili pot dezvolta chiar tulburari de adaptare, devin izolati, pentru ca e un bau-bau acolo care ii asteapta.  Nu e cineva dragut de la care are invata lucruri.

Cum stim ca le-a fost bine la scoala sau la gradinita? Ce fel de intrebari ar trebui sa le punem astfel incat sa nu ne raspunda cu da sau nu. Ti-a placut? Da! Nu ti-a placut? Nu!

Este o metoda de comunicare relationala care se numeste Espere si care e creata de Jacque Salome si el a explicat asa, pe intelesul parintilor: a explicat niste roluri pe care le au mamele, tatii, respectiv, mamele au un rol si de mama, si de mamica. Tatal are rol si de tata, si de tatic. Ce vreau sa spun cu asta? Mama e aia care face reguli. Mamica e aia care te pupa, te ia in brate. Un copil care vine de la scoala sau de la gradinita, cel mai adesea a stat toata ziua sa execute comenzi: ridicati-va in picioare, faceti asta, raspundeti la asta, colorati la asta. A primit o mie de intrebari si o mie de indicatii,da? Daca eu il primesc acasa in rolul de mama, care: ce ai facut? Ai luat nota aia? Cum te-ai descurcat? Deci din nou ii mai fac si eu intrebari, s-ar putea sa fie destul de oboist. Poate il primesc in rolul de mamica sau de tatic. Poate il mai pup, poate il mai imbratisez, poate ii mai povestesc cum mi-a fost mie ziua, pentru ca daca eu ii povestesc copilului meu si el o sa stie, pentru ca copiii invata relationarea mimand, da? Si el va sti sa povesteasca: ce colega, cu cine se intelege, cu cine nu se intelege, ca ii place culoarea mov, ca nu ii place pilaful de la masa de pranz, dar si-ar dori aia. Daca eu fac exercitiul asta cu el si ii povestesc despre ziua mea, despre ce imi place, dar intai il primesc fara noi teme, ce ai facut, cum ai facut, pentru ca el a fost o zi intreaga la comanda, lucruri grele.

Asa cum spuneai, parintii sunt niste modele si copiii copiaza absolut orice. Sunt ca niste bureti care absorb orice.

Incredibil, da. Sa va dau un exemplu. Poate e util pentru privitori. Am o prietena care si-a crescut fetele, a stat acasa cu ele, foarte bine si mi se plangea ca fetele ei nu se joaca cu jucarii, desi au o gramada de jucarii. Am intrebat: si ce fac fetele? Stau langa mine, se joaca cu oale si cu capace la cratite. De ce? Pentru ca ele te vad pe tine facand de mancare toata ziua. Nu te joci cu ele. Daca tu te-ai juca cu ele, am vorbi de alta situatie. Copiii sunt foarte mimetici. Reproduc ce fac parintii. Reproduc relatiile dintre parinti si relatia parintilor cu ei insisi o reproduc atunci cand vor fi adulti.

Cat de important este timpul pe care il petrecem dupa ce vin ei de la scoala sau de la gradinita? Sau in weekend-uri.

Tare important! Poate nu avem tot timpul nu stiu cata vreme, dar daca stam cinci minute cu ei, sa stam, sa uitam de telefoane, sa uitam de griji, sa uitam si sa il vedem pe copil si sa il ascultam. Foarte important. Nu stim sa comunicam si sa ascultam. Un psiholog intotdeauna va putea sa faca psihoeducatie pe tema asta: sa invete parintele sa asculte, sa invete parintele sa comunice.

Hai sa mergem mai departe cu lista cu frici, te rog!

Ajunsesem la frica de la trei la sase ani. E normal sa le fie frica de intuneric. Daca asta se transforma in fobie, deja cerem un ajutor de specialitate, frica de furtuni, de fenomene naturale, de pierderea persoanei de ingrijire, de care zisesem la inceput. Deja la sase la zece ani copilul e la scoala – clasa zero, clasa intai. E firesc sa ii fie frica de scoala. Sunt copii carora nu le e frica de scoala. Poate copiii aceia au fost pregatiti de parinti. Li s-a explicat ce urmeaza, la ce foloseste scoala, la ce e buna scoala, ce o sa se intample. E o perioada grea pentru ei de adaptare care are costuri emotionale. E mai usor sa stai sa te joci cu jucariile decat sa faci probleme. E un process. Parintii trebuie sa fie destul de rezilienti la a vedea copilul lor cat poate sa sufere in procesul de adaptare. Noi ne retragem resursele din obstacole, din conflicte, din tot felul de incercari. La fel, e firesc ca un copil de sase-zece ani sa aiba ingrijorari,dar daca copilul meu are tot felul de ingrijorari si o tine intr-o ingrijorare deja vorbesc de mai mult, de o anxietate generalizata si atunci e nevoie de ajutor specializat. Ar fi tare bine daca parintii, bunicii ar invata sa traga de limba copiii, sa vada ce in ingrijoreaza. Nici nu ar banui ce ii ingrijoreaza pe copii cand sunt mici, lucruri care nu iti pot trece prin cap.

Si care poate noua ni se par banale, dar pentru ei e ceva important.

Nici nu va puteti imagina ce griji pot sa aiba si ce ingrijorari pot sa aiba mai ales cei care iau si pe umar grijile parintilor, da? La fel, e firesc ca in perioada asta pana spre zece ani, ei sa fie preocupati daca se ranesc, daca pica, daca cad, daca m-a muscat tantarul, cainele, da? E o perioada fireasca de dezvoltare, dar de aici si pana la alta anxietate, fobie, e distanta mare. La fel, e normal ca intre 10-12 ani sa invat mai bine cum e cu societatea asta in care traiesc eu, cum e cu prietenii, cum te certi, te impaci. Nu facem drama la fiecare cearta ca parinte, pentru ca el din cearta aia invata. Invata dinamici, invata sa ceara, invata sa dea, se supara, invata sa stea cu supararea lui. Nu fugim repede sa il salvam. Invatam, mai degraba, sa il ascultam in fiecare etapa a vietii lui. Ce vreau sa spun cu ascultarea? Nu e foarte usor sa asculti un om. In primul rand, trebuie sa ai un spatiu si  un timp, deci daca incerci sa il asculti intre doua mesaje si un telefon, s-ar putea sa nu iasa, s-ar putea sa nu il castigi. Daca il asculti cu adevarat , taci din gura. Taci din gura. Spui ca il asculti. Nu ii dai sfaturi, nu ii dai pareri, nu il opresti in timp ce vorbeste. Il intrebi daca poti sa ii fi de ajutor cu ceva si, foarte important, cauti sa ii auzi emotiile. Poate cateodata multi copii si multi adulti nu stiu emotiile. Vine si plange la scoala ca a luat patru. Noi spunem in psihologie sa asculti subiectul, nu obiectul. Adica in loc sa vorbesc despre acel patru, vorbesc despre copilul meu. Il ascult. Poate e trist. Poate vrea sa imi spuna ca e furios. Poate vrea sa imi spuna ca a plans tot drumul si e rusinat. E mai util pentru dezvoltarea lui ulterioara si relatia mea, ca parinte, sa ii ascult emotia. Sa pun copilul inaintea emotiei. Sa fac diferenta intre copil si patru si nota lui si rezultatele lui, intre copil si comportamentul lui.

Cred ca foarte multi am trecut prin asta. Iti povesteam si inainte de live ca am luat un patru la istorie si a fost groaznic sa le spun parintilor mei de acea nota. Nu stiam cum sa le spun. Drumul de la scoala-acasa era scurt de obicei, dar in ziua aceea a fost cel mai lung drum posibil si cand am intrat pe usa am inceput sa plang pentru ca nu stiam cum sa le spun ca am luat acel patru.

Mai tinem noi minte acel patru? Mai tinem minte doar emotia aceea foarte, foarte puternica. Acolo e rolul real al parintelui, sa ii validam emotional si sa ii primeasca chiar cu emotiile alea, chiar cu greselile lor si sa ii invete cat pot de bine.

Dar ce se intampla pe termen lung? Poate sa isi piarda increderea in sine? Parintele l-a certat. L-a intrebat: dar colegul tau cat a luat? El de ce a putut sa ia nota mai mare si tu nu?

Cum va ziceam la inceput, nu am raspunsuri standard. Sunt copii care se pot ambitiona ca e temperamental lor, e caracterul lor asa. Sunt copii care o sa fie foarte daramati si o sa renunte total, chiar daca ei au potential. E de vazut de la caz la caz. E foarte greu ce se intampla. Nu se darama lumea de la un patru, dar cateodata se darama, da? E important ca noi-parintii sau noi-psihologii sa vedem daca acel patru a lasat urme. Aici intervene rolul specialistului  cel mai adesea.

O sa iti citesc urmatoarea intrebare care a venit de la Camelia Alexandroaia: cum ii  spunem copilului ca acolo e la scoala si accentual se pune pe invatat? Cum il ajuti sa nu se simta prost ca are gadget-uri sau lucruri fitoase si scumpe si nu ma refer la ideea ca nu ar fi bani pentru a-I cumpara lucruri, ci pur si simplu ca altul e scopul pentru care ei se aduna zilnic pentru ca din acest motiv ajung unii sa aiba probleme de incredere in sine. Se lasa pacaliti. Sunt copii care abia se tarasc prin scoala, plini de restante, corigente, cu fite alimentate de parinti si ajung sa rada de altii doar pentru ca vin cu acelasi ghiozdan?

O sa o iau pe rand. Daca am retinut bine formularea, cum il facem pe copil sa nu se simta prost? O sa fac o afirmatie destul de riscanta asa. Real nu il poti face pe om sa se simta prost sau bine. Poti sa accepti: cateodata, copilul tau se simte prost. Sa te verifici: cum ma simt eu cand se simte copilul meu prost? Pot sa tolerez emotia lui de frustrare? Poate pentru ca nu pot sa tolerez frustrarea din mine. Sa ma intreb pe mine: eu daca nu am masina pe care mi-o doresc, poseta pe care mi-o doresc, ma simt prost? Asa e si la copil. Ce fac eu atunci cand nu am masina pe care mi-o doresc? Cand nu am vacanta pe care mi-o doresc? Sau telefonul? Ce fac eu? Unii dintre noi devin mai rezilienti, facem planuri, strangem bani si cumparam. Stam un timp si ne dam seama ca nu avem nevoie de asta. Copilul dv. si toti ceilalti copii care traiesc frustrare asta si nemultumirea asta au nevoie sa invete sa stea cu emotiile lor, au nevoie sa fie ascultati. In primul rand, daca copilul va vine suparat cand celalalt are telefon de jucat, ascultati-l pe el, nu va pierdeti timpul. Nu vorbim despre telefon, ci despre cum se simte el. Nu o sa va iasa din prima, mai ales cu un copil care nu este invatat sa vorbeasca despre emotii si nu e invatat sa comunice foarte bine cu dv. puteti sa puneti cuvinte pe supararea lui: iti inteleg frustrarea, iti inteleg revolta. Si eu la varsta asta mi-as fi dorit aia sau cealalta. In primul rand: ascultati-l! Doi: nu ii taiati aripile legate de dorinte! In taramul dorintelor e permis orice. E permis sa ai si castel. E permis sa ai orice. Lasati-l sa viseze, da? De ce spun asta? Multi parinti: nu se poate! Lasati-l sa viseze. Ii puteti spune: ai o dorinta  foarte frumoasa! E o dorinta frumoasa! Cum ai de gand sa iti implinesti dorinta asta? Vrei sa o implinesti? Ai vrea telefonul asta? Ce poti sa faci pentru asta? Folosesti acel prilej sa il responsabilizezi. Pai costa atat. Hai sa facem impreuna: eu pot sa iti pun primii zece lei. Cum intentionezi sa faci tu pentru asta? Nu stiu, sa fac prajiturele si sa vand, sa ajut vecinul si atunci folosesc prilejul acesta sa il responsabilizez pe copil, ii validez dorinta. Repet. Nu e neaparat vorba aici de un telefon. E vorba de un proces si ce poate sa faca pentru validarea dorintei lui, deci profit de ocazie sa il responsabilizez, ii ascult dorintele. Datoria parintelui nu e sa ii indeplineasca dorintele copilului. E sa ii implineasca  nevoile.

Deci daca vrea telefonul, nu i-l cumparam imediat.

Nu ii cumparam imediat. Toleranta la frustrare face diferenta intre maturitate si imaturitate. Un om care are toleranta la frustrare devine un om matur, iluzia atotputerniciei infantile, copilul crede ca i se cuvine orice. Unii traiesc o viata intreaga cu aceasta iluzie.

Cealalta intrebare era cum sa ii spui ca acolo e la scoala si accentul se pune pe invatat?

Imi vine sa spun tot cu modelul propriu. Un copil care vede acasa un parinte care citeste e un copil care va citi mai usor. Daca eu stau toata ziua facand altceva, dar ii spun copilului: nu citesti nimic, nu ti-ai citit cartile pentru vacanta, nu ai facut asta, ii va fi un pic mai greu. El de obicei reproduce comportamentul. Ii explicati foarte simplu legat de scoala: de scoala avem nevoie sa ne dezvoltam capacitatea de a intelege lucruri, de a functiona social, avem nevoie sa citim, sa ne exprimam creativitatea, te ajuta asta pe termen lung ca sa ajungi, uite, daca iti doresti, medic. Ai putea sa inveti si asta, si asta, si folosesti prilejul ca sa afli mai multe despre copilul tau: ce ar vrea sa faca cand este mare?, atat cat poate el la varsta respectiva. Folosesti orice prilej ca sa ii arati o lume mai mare, sa ii extinzi nivelul de constiinta.

As vrea sa iti mai adresez o intrebare: cum procedam cu copilul agresat la scoala sau la gradinita?

Asta este o tema foarte mare.

Din pacate, in ultima vreme am tot auzit de bullying in scoala.

Noi auzim, noi, psihologii, psihoterapeutii auzim tot mai des, din pacate, de situatia asta. O sa incep prin a spune ca verificam ca parinte, invatatoarea, locul, copiii. Vedem ce o sa se intample faptic, pragmatic, ce se intampla, in fapt, cine bate pe cine, care e situatia, care e cauza, dar nu as propune in acest caz o reteta. In niciun caz. Mai degraba as invita spre mersul la psiholog, mai ales daca situatia se repeta. As verifica daca in familia cu pricina exista violenta, daca copilul a fost agresor sau victima. Ca sa ajungem agresori, intotdeauna am fost victima. Nu se poate sa nu fi vazut undeva. Nu exista. Ceva trebuie sa fi vazut undeva inainte in mediul in care sunt, nu neaparat familie. Aici intervene rolul nostru, al psihologilor. Mi-ar placea sa intram mult mai mult in scoli, sa educam, pentru ca daca copiii invata comunicarea, invata asertivitatea, empatia. Daca copiii inca din clasele 1-4 fac exercitii simple ca cele de dezvoltare personala: toata lumea salute pe toata lumea, credeti-ma, jumatate din agresivitate este dezamorsata, dar pentru cazul particular al copilului batut, cred ca eu daca as fi copil si ma gandesc la mine. Tot timpul ma gandesc la mine ca reper. Asa sa va luati si dv. Ce as vrea eu sa fac? As vrea sa am un parinte care ma protejeaza. Sa ma protejeze, nu inseamna sa se duca sa il snopeasca pe celalalt. Sa vad ca el e langa mine. Asta as vrea sa vad de la un parinte. Intrebati-va copilul: ce nevoie ai de la mine acum ca ai luat bataie? Poate doar o imbratisare, poate doar sa povestasca. Pentru lucru mai mult si mai profund, mergeti la specialist. Neaparat. Mai ales daca se repeta pentru ca auzim povesti foarte urate in ultima vreme. Nu vreau sa panichez pe nimeni. Sunt anti-panicare, dar e o situatie dificil de diagnosticat asa.

Ce se intampla in cabinetul specialistului? Vin ambii parinti cu copilul?

Avem cateodata si bunici care vin.  Vin copilul cu parintii si bunicii. Cel mai adesea vine mama, sa stiti. Poate e in firea mamelor sa faca asta. Vin si, cel mai adesea, eu, probabil si colegii mei, propun sa lucreze si parintele, nu numai copilul. E util sa lucram cu copilul, cum sa nu? In niciun caz nu sunt contra lucratului, dar daca parintele e stabil si invata ce are de facut pe anumite situatii particulare pentru el si pentru copil, avem rezultate foarte bune.

Sunt receptivi parintii? Din experienta ta.

O parte sunt. O parte, din pacate, invoca timpul scurt pe care il au, multa munca pe care o au, sa plateasca facturile,  nu pot lucra, nu pot veni sa lucreze cu sine. Altii o lasa si reapar: stiti, am fost acum doi ani cu dv. si am lasat asa si atacurile de panica au revenit. Se mai intampla sa vedem si asta, da? E binevenita toata lumea. Are fiecare timpul lui al vindecarii.

Lucrul cu copiii?

E minunat.

Spuneai tu la inceput ca te folosesti de anumite metode.

Sunt multe metode in lucrul cu copiii. Multi psihologi folosesc jucarii, folosesc obiecte, folosesc nisipul, folosesc plastilina.

Ne poti arata, exemplifica?

Acum e foarte greu sa va arat ceva, dar, de exemplu, daca, sa zicem: un copil se cearta cu prietenul lui, da? La scoala sau la gradinita. O sa il rog, de exemplu, intr-o anumita metoda cu care lucrez, o sa il rog sa aleaga simboluri pentru prietenul lui, pentru el. Sa zicem: alege-te pe tine! Arata-mi care esti tu cand te-ai certat. El o sa spuna: asta sunt eu. Si care e prietenul? Asta e el. Arata comportamentul prietenului tau. Atunci o sa imi spuna: cand mi-a luat mingea, asta este comportamentul lui. Atunci il invat indirect despre comportamente. Zic: este acelasi prietenul tau cu comportamentul lui? Nu. Nu este acelasi. Atunci ce ai tu de facut daca vrei sa iti pastrezi prietenul? Hai sa reglam la nivelul comportamentului. Si folosesc tot timpul instrumente foarte vizuale. Sunt mulsi psihologi, psihoterapeuti care folosesc si desenul, si culorile, si dansul si miscarea, si grupuri care se fac. Copiii sunt niste buretei care evolueaza incredibil. Sunt satisfactii foarte mari cand lucrezi cu un copil. Evolueaza foarte repede si isi mai trage si parintii de urechi pentru ca odata ce a inteles regulile foarte bine si parintele nu le respecta, dar el le respect, te trage de maneca si iti spune: dar am stabilit asta.  E foarte interesant! E o bucurie sa ii vezi cum cresc.

Revenind la intrebarea initiala: la adaptarea la gradinita sau scoala, sa le mai spunem inca o data parintilor: suntem in prima saptamana de scoala, de gradinita in sistemul de stat, in privat, au inceput de saptamana trecuta gradinitele si scolile, sa le spunem ca este in regula sa aiba emotii.

Este firesc sa aiba emotii si parintii, dar si copiii. Ei, adultii, au, intr-un fel, capacitate mai mare de gestionare a emotiilor decat o are copilul in momentul in care abia invata sa isi gestioneze emotiile, ca ai rog sa incerce sa nu amplifice emotiile copilului cu emotiile personale, care si acelea sunt firesti, sa caute sa valideze educatoarea, invatatorul respectiv, sa caute sa ii explice copilului ca e o persoana de incredere educatoarea, dar cu conditia sa creada asta. Ei simt minciuna, da?

In cazul in care copiilor nu le place de invatatoare, de educatoare, cum ne dam seama de lucrurile acestea?

Se poate intampla sa nu le placa. Problema se pune din ce motiv nu le place. Daca nu le place pentru ca e cineva cu grave probleme de comportament, nu o sa intru in exemple aici, atunci o sa mutam copilul in alta parte. Vorbim cu copilul, facem tot ce se poate, daca se poate, dar daca nu ii place si spune ca nu ii place, dar, de fapt, ii este inca greu sa se obisnuiasca la noul program de viata, trezire, stat pe scaunel, ascultat lucruri, executat comenzi, atunci e cu totul altceva. Deci e important de clarificat inainte sa aruncam cu piatra in educator sau in invatator, e important sa vedem ce vrea el sa spuna cand ne spune ca nu ii place. Nu putem sa renuntam din prima. Sunt etape firesti in care se opune el sau ea.

Deci important e sa fim atenti la emotiile lor si sa ii ascultam.

Da. Sa ii ascultam si sa stim cu adevarat la ce spune nu. Poate spune ca nu ii place de invatatoare pentru ca ii place sa stea mai mult cu mine, pentru ca are o anxietate de separare despre care vorbeam, pentru ca daca e un copil care a stat tot timpul cu mine, ma astept sa faca asta: sa imi spuna ca educatoarea sau invatatoarea e cea mai rea de pe planeta, dar, de fapt, vrea sa stea cu mine. E important ce vrea copilul sa spuna. De aceea am facut la inceput acel exercitiu. Nu exista o reteta sau ce inseamna 4 meu de la clasele 1-4 cu 4 dv.? Nu este aceeasi experienta.

Asa este! Nicoletta, iti multumesc tare mult!

Multumesc si eu!

Le multumim si celor care s-au uitat la noi si au pus intrebari. O zi frumoasa in continuare! La revedere! Multumim!