În această perioadă apar cele mai multe temeri, multe dintre ele de ordin social, primordială fiind teama de felul în care arată si de ce cred ceilalți despre el. De asemenea, apare stresul cauzat de teme, de rezultatele pe care părinții le așteaptă de la ei, rezultate care să-i conducă către o carieră de succes și un statut în societate. Tot acum se conturează nevoia de a avea propriile opinii, diferite de cele ale părinților, ceea ce deseori duce la conflicte epuizante și, aparent, fără soluții pentru părintele de altfel bine intenționat. Oricât de dificile și greu de tolerat ar fi acestea pentru părinți, ele îl pregătesc pe adolescent pentru viața de adult. Această perioadă dificilă este ca o punte între copilărie și maturitate și nu este ușor de traversat nici pentru copii nici pentru părinți.
Relațiile dintre părinți și adolescenți, capătă nuanțe diferite de cele din copilărie, când părintele era pus pe un piedestal de către copil și privit ca un model demn de a fi urmat. Această realitate este puternic încercată acum, adolescentul căutându-și singur calea către o identitate proprie. Părinții pierd treptat influența pe care o aveau asupra copiilor și descoperă consternați că ceea ce funcționa înainte, nu mai funcționează. În locul copilului lor, până atunci atât de echilibrat, atât de transparent, atât de bine cunoscut cu calitățile și defectele lui, se conturează, prin "șocuri succesive", un nou "persona": opozant, rebel, independent, care contestă autoritatea părintelui. Se nasc conflicte din senin, care capătă forme noi, sunt mai frecvente și deseori acestea degenerează în adevărate drame, refuzuri, neînțelegeri care durează și taie posibilitatea oricărui dialog.
"Nu mai știm cum să-l abordăm…" /,"A devenit critic, ne judecă" / "Oricât de calmi am fi, el rămâne închis, ostil" / "Nu pare să ne mai acorde încredere, să ne mai iubească" / "Parcă ne poartă pică, parcă ne detestă"….etc.
Părinții se simt copleșiți și derutați în găsirea de soluții pentru a avea în continuare o relație de calitate cu copilul lor.
De aceea, e important să nu intre într-o luptă de putere cu adolescentul deoarece acesta își dorește să câștige cu orice preț, mânat fiind de dorința de a contesta autoritatea părintelui și de a-și forma propria identitate.
Acordăm o atenție deosebită comunicării cu adolescentul, dar nu în direcția de ,,știu eu mai bine ca tine”/,, nu ai experința necesară în această situație”/,,ascultă-mă, și o să-ți fie bine”, etc. Directivitatea, judecata și critica nu sunt deloc constructive așa cum deseori iși imaginează părintele. Adolescentul are nevoie de empatie, de suport și disponibilitate, de a fi ascultat, nu doar auzit. Este important ca, părerile lui, oricât de diferite de ale părintelui, să fie luate în considerare, discutate, argumentate cu calm și rațiune din mai multe perspective, așa încât să evidențieze obiectiv consecințele, lasându-i lui libertatea de alegere în cunoștință de cauză. Acest lucru contribuie la creșterea încrederii în propria rațiune care e un obiectiv în sine al adolescentului în căutarea conturării unei noi identități, aceea de adult.
Un alt aspect de avut în vedere de către părinte în construirea unei relații de calitate cu adolescentul este respectarea intimității lui. El are nevoie să stea cu gândurile, emoțiile, trăirile lui, să le analizeze prin propriul filtru, să le integreze și să le așeze la locul lor, așa cum consideră. Acest lucru contribuie la autocunoașterea lui în această nouă etapă, când se conturează nevoia de a se delimita de părinți pentru a înțelege cine este el dincolo de spațiul sigur pe care l-au creat părinții pentru el. Orice sugestie, părere a părintelui, nesolicitată de adolescent și mai ales invadându-i spațiul, poate fi percepută negativ, ca o intruziune, care îl irită psihic și îl face fie să se inchidă în el și să evite comunicarea cu părintele, fie să degenereze în conflicte fățișe, epuizante reciproc.
Renunțarea la control poate fi o mare provocare pentru părintele de adolescent. Este greu să-i observe vulnerabilitățile și să nu intervină pentru a-l ,,preveni”, pentru a-l feri de vreun eșec sau suferință. Realitatea e că nu-l putem controla tot timpul, este și obositor și ineficient și invalidant pentru adolescent. Nu-i dăm ocazia să crească asumându-și deciziile. Totodată suntem foarte atenți la comportamentele de risc ale adolescentului, singura direcție în care controlul își are rolul său. E important să-i cunoaștem noii prieteni, grupurile în care vrea să se integreze, valorile lor care îl pot duce în direcții greșite în care siguranța sau sănătatea lui sunt în pericol.
De aceea e importantă disponibilitatea și comunicarea de calitate, nu cu orice preț, cu adolescentul. În acest sens, putem planifica activități împreună, ținând cont de interesele lui, putem căuta hobby-uri noi, comune cu ale adolescentului care fac să împărtășim valori comune și care creează spațiul optim de comunicare de pe aceeleași poziții, nu de putere,cum erau în copilărie și pe care acum, adolescentul le contestă. În acest spațiu de comunicare, avem mai multe șanse ca al nostru adolescent să își dorească să afle punctul de vedere al părintelui și să-i solicite sfaturile atunci cand este derutat, confuz și nesigur de propriul punct de vedere.
Nu este ușor ca părintele să rămână atent în mod constant la nevoile adolescentului și să se comporte ca la carte cu el, deși ar putea cunoaște bine cum să o facă. Părintele are, la rându-i, propriul istoric de relație cu părinții săi, pozitiv sau negativ, cu unele lucruri rezolvate altele nerezolvate care-i pot activa neputința, furia, lipsa de autocontrol și care îl pun în postura de a reacționa așa cum nu-și dorește și care pot degrada relația cu adolescentul.
De asemenea, oboseala, lipsa timpului, stresul cotidian atât de specific zilelor noastre se adaugă celor de mai sus și accentuează reacțiile negative ale părintelui. Este de dorit ca atunci când aceste situații sunt frecvent manifestate, părintele să caute suport de specialitate, fie singur fie într-un cadru dedicat, organizat în acest sens unde poate învăța modalități noi de gestionare a stresului, de ,,îmblânzire” a furiei, de prioritizare a sarcinilor așa încât să obțină timp de calitate și disponibilitate pentru adolescent.
Un părinte care este bine cu el însuși, care își cunoaște bine resursele interioare dar și vulnerabilitățile, care are grijă de propria igienă mentală, poate ,,crește” ca părinte odată cu dragul lui adolescent trecând împreună, ,,umăr la umăr”, puntea dificilă dintre copilărie și maturitate, numită ADOLESCENȚĂ.