Alege sectiunea

EDU.REGINAMARIA.RO

Despre tabuuri și o enigmă agresivă: tu de ce nu ai copii? Cum poți să nu-ți dorești?

Articol de Roxana Melnicu Senior Editor

Când „Tu de ce nu ai copii?“ devine „Tu de ce nu vrei copii?“ și inflamează o lume întreagă, avem de-a face cu o chestiune care îi implică pe toți actorii: pe femeia care răspunde întrebării, dar mai ales pe cei care pun întrebarea. De fapt orice răspuns la această întrebare apare, așa cum a și declarat faimoasa Delia, acum și mai faimoasă prin această discuție, ca reacție la insistența întrebării.

Pe scurt, să procedăm ca în psihanaliză: să nu analizăm atât răspunsul unei femei agasate timp de ani de zile de întrebări de felul acesta (să ridice mâna care femeie care nu are copii nu s-a simțit vreodată agresată de genul asta de curiozitate). Mai curând, ca în psihanaliză, să analizăm motivele pentru care această întrebare apare și este mereu reiterată și comentată. 

Până la un anumit punct, este o întrebare care ține de curiozitatea dată de o anomalie din câmpul social: femeia care nu are copii și nici nu pare să sufere intens din această cauză. 

Ca la orice întrebare delicată, contează tonul pe care este pusă: dacă tonul este firesc, și răspunsul va fi firesc și acceptat. Putem detecta fiecare dintre noi acele întrebări care nu ne agresează. Iar când avem sentimentul de a fi agresate, probabil chiar suntem!
Iar ceea ce ne agresează nu poate fi o normă socială abstractă, chiar dacă ne privește, ci felul în care ea este impusă. Este mereu o diferență între ceea ce ți se impune să faci și ceea ce ți se impune să dorești. A impune cuiva un orizont fantasmatic străin este opresiunea supremă - și totodată semnul de supremă neputință din partea celui care încearcă să impună așa ceva.

În cazul de față pune probleme momentul în care societatea refuză răspunsul oferit în raport cu orizontul factual: „Nu am copii deoarece nu-mi doresc“. A întreba mai departe: „Dar cum poți să nu-ți dorești?“ înseamnă deja o agresiune psihologică, deoarece este semnul negării alterității celuilalt. 

Subtextul este: nu se poate să nu-ți dorești: tu ești femeie și toate femeile își doresc același lucru, și anume copii. Acestea sunt instinctul și menirea lor.
Al doilea subtext: Dacă lucrurile stau așa cum zici, atunci nu ești o femeie adevărată sau ești denaturată.

Spațiu public a văzut aici serii de argumente din mai multe categorii:
 

Argumentul biologic/instinctual: 

Toate femeile au înscris în zestrea lor genetică instinctul de perpetuare a speciei (ideea de „eu fac ce vreau cu corpul meu“ nu este deloc bine înrădăcinată, în special la noi și în special pentru că, spre deosebire de corpul bărbatului, care-i aparține lui însuși, corpul femeii este văzut ca un fel de bun social prin care societatea se autoreproduce). 

Acesta este un atavism păstrat din epocile de restriște, în care fiecare membru al societății avea o datorie inclusiv biologică față de grupul său. Când grupurile sunt amenințate și se pune problema supraviețuirii, corpul bărbatului nu-i mai aparție sieși, ci îi aparține țării. La fel cum bărbatul este dator să apere țara/teritoriul cu viața sa, femeia este datoare să-i asigure țării ei supraviețuire prin producerea de urmași sănătoși. În ceea ce privește jumătatea masculină a societății, această obligativitate pare să fi fost uitată odată cu stabilitatea și pacea, iar reaprinderea pericolului de război stârnește părții masculine rezistențe serioase la adresa ideii de a fi dator cu viața ca să-și apere țara. În ceea ce le privește pe femeile reproducătoare, această obligativitate nu a încetat niciodată, nici la nivel simbolic și nici la nivel factual. De multe ori, confruntate cu imposibilitatea biologică și fiziologică de a avea copii, femeile cad în depresie sau caută modalități extrem de anevoioase și de costisitoare fizic și psihologic (de exemplu tratamente de fertilizare repetate) pentru a-și regăsi fertilitatea, care de multe ori este echivalată cu valoarea umană a femeii, ca valoare pentru ceilalți sau ca o valoare profund inculcată în propria personalitate.

Însă în timp ce mai toată lumea este pasionată acum de ideea de transgenerațional și de mesaje transmise de la generațiile anterioare, prin mijloace psihice și infrapsihice, nu toată lumea este pregătită să dea credit femeii care afirmă că intuiția ei internă este că nu trebuie să aibă copii. Societatea tinde să nege validitatea acestui tip de insight, fie că este o viziune despre mesaje transgeneraționale, fie despre posibilitățile psihologice proprii ale femeii și ale partenerului ales (nu toate femeile sunt pregătite să fie mame și nu toate cuplurile sunt făcute să devină părinți). 
 

Argumentul sentimental: 

Copiii sunt atât de drăguți și te împlinesc afectiv - ceea ce nu rezonează la toată lumea, în special pentru că este traducerea la un nivel afectiv, mai ușor de înțeles și mai tolerabil, a presupunerilor biologice de la punctul 1.
 

Argumentul rațional și social: 

Copiii îți sunt sprijin și-ți împlinesc nevoia de confirmare/statul social; ești în rândul lumii și te bucuri de liniște și respect din partea societății

Pe plan mondial, din ce în ce mai multe femei rezistă cu succes acestor argumente și-și asumă decizia de a nu avea copii. Însă nicăieri opțiunea lor nu este privită cu ochi buni; stigmatul nu vine numai în societățile profund tradiționaliste, cum este a noastră.

Dacă vrem să aflăm de ce, cheia se află într-o simplă constatare: aproape niciodată nu sunt întrebați bărbații de ce nu vor copii, ci numai femeile au parte de insistențe supărătoare.

Se vede deci că societatea percepe autonomia feminină ca extrem de amenințătoare: o femeie care își asumă psihic decizia de a nu avea copii este o femeie cel mai probabil puternică financiar și social, cu o stimă de sine ridicată, atât în ceea ce privește domeniul intelectual/social cât și în ceea ce privește propriul corp.

Nu în ultimul rând, pot fi femei care aleg să trăiască prezentul relației lor, fără să se lase purtate de idei abstracte, cum ar fi obligativitatea de a avea copii (idei care de multe ori emană de la nivelul supraeului). „Voi avea copii atunci când copiii se vor ivi din dragoste, nu pentru că îmi doresc eu“. Expresia „îmi doresc“ nu e deloc întâmplătoare. „Îmi doresc“ implică „pentru mine“. Iar copilul care vine în principal ca o împlinire a unei dorințe narcisice a femeii de a fi completată prin nașterea unui copil nu are cele mai bune premise psihice pentru independență.

Pentru corpul social este importantă conformitatea dorinței: dacă femeia își dorește copii, dar nu are, ea este de compătimit și i se propun soluții. Dar în acest caz este o femeie pe deplin acceptabilă social.

Actul de autonomie adevărată este autonomizarea în raport cu ceea ce trebuie să dorești ca femeie, respectiv copii. Femeia care declară că nu dorește copii face o declarație de autonomie față de un întreg corp de constrângeri sociale.

De repetate ori am putut constata că cele mai vocale reacții la un astfel de punct de vedere vin din partea femeilor care înțeleg, pe un nivel mai mult sau mai puțin conștient, că „dorința“ lor de copii le plasează într-un sistem de constrângeri care pe de o parte le securizează social, dar pe de altă parte le restricționează libertatea. 
De aceea, o recomandare de sănătate psihică pentru femeile cărora li se pune această întrebare: de fiecare dată când te deranjează profund întrebări de felul: „de ce nu ai copii“ sau „de ce nu vrei copii“, înainte de a reacționa întreabă-te de ce te-a deranjat, cine este persoana care pune întrebarea și de ce. 

Iar dacă ți-a trecut prin minte să pui și tu cuiva întrebarea: „de ce nu îți dorești copii?“ gândește-te puțin la tine:

  •  Tu îți dorești?
  •  De unde știi că îți dorești?

Se întâmplă de multe ori să acționăm automat, în virtutea unor prescripții sociale moștenite și predate: femeile fac copii, femeile își doresc copii, ca să ai stabilitate în viața de femeie adultă trebuie să fii căsătorită și să consolidezi căsnicia printr-un copil. Cât de mult ne-am dorit noi înșine aceste lucruri? Cât de mult le-am asumat? S-a întâmplat să regretăm că am acționat astfel dintr-o simplă conformitate? Sau să ne imaginăm în secret un alt scenariu? 
Dacă ți-ai pus aceste întrebări și ai răspuns cu sinceritate la ele, vei vedea că nu vei mai pune așa de ușor întrebarea femeilor care nu au copii.  

Există un răspuns corect la această întrebare? Adică unul care să oprească reiterarea ei și perpetuarea unei discuții care nu are niciun sens pentru persoana care, indiferent de motiv, a ales opțiunea de a nu avea copii? Probabil singurul răspuns care oprește fluxul repetărilor ar fi: dar de ce mă întrebi asta?

De curând o afirmație a Deliei a făcut ocolul mass media: exasperată de întrebări, ea a declarat sus și tare că nu-și dorește copii. Dezbaterea s-a declanșat și încă se rostogolește. Cât de natural este ca o femeie să „își dorească“ copii? Și cât de ne-natural este să nu își dorească? Pânâ la ce punct dorințele noastre sunt comune cu ale societății și de unde începe alegerea individuală? Dacă ai fost vreodată exasperată, uimită sau incitată de întrebarea: „tu de ce nu îți dorești copii“, te invităm la puțină reflecție și la ceva mai multă prudență!