Mergi la conţinutul principal

Eşti aici

Povestea Silviei

Intre 34 si 37 de ani mi-am facut anual mamografia. Brusc, la 37, m-am oprit, iar la 42 de ani am facut o ecografie de rutina. Acela a fost momentul in care am aflat ca am cancer. Tot acela a fost momentul in care timpul s-a oprit si am vazut cum in fata mea s-a pus o bariera, in fata mea si a modului in care defineam pana atunci normalitatea. Resemnarea cade apoi ca o piesa de domino pusa in miscare de diagnostic.

Cancerul nu este boala unui om. Este boala unei familii. A fi spectator cand aproapele tau sufera te face sa te simti neputincios si este uneori mai greu decat sa fii tu insuti cel bolnav. Poate ca nu toti ne iubim, dar negresit ii iubim pe altii, pe acei oameni de la care reusim indiferent de situatie sa ne luam puterea de a merge mai departe. Eu m-am gandit in permanenta la ei: la copilul meu, la sot, la parinti si la prietenii mei dragi. M-am gandit ca daca plang sau daca spun ca ma doare, voi amplifica aceste stari in sufletele tuturor. Atunci m-am oprit: nu voi lasa un diagnostic sa ma doboare!

Mi-am ridicat privirea si doar asa am reusit sa vad dincolo de bariera. Mi-am recapitulat toate prioritatile si dorintele si concluzia atat de simpla, dar in acelasi timp atat de complicata, a fost ca vreau cu orice pret sa ma bucur de viata. Este o reflectie coplesitoare, pentru care ai nevoie de un psihic puternic si de multa sustinere din toate partile -apropiati si medici-, dar chiar si in situatii de natura emotionala, uneori trebuie sa calculezi totul foarte rational si sa aduci intregul context la propozitii simple: cancerul este o boala, iar pentru boli exista tratament.

Usor, usor, nu am mai numit-o boala, ci provocare. Ma motiva mai mult. La fel de important a fost sprijinul pe care l-am primit din partea medicilor de la Ponderas Academic Hospital, care au avut grija de mine pe parcursul intregului meu traseu medical. Am gasit la ei, pe langa profesionalism, mult suflet. Fireste ca toata lumea te incurajeaza si iti spune ca va fi bine, dar doctorul meu oncolog ma facea sa cred din tot sufletul asta. Dupa fiecare vizita ajungeam sa neg orice durere fizica pe care o simteam.

A fost un an plin, un an care m-a invatat ca fiecare clipa trebuie traita ca si cum ar fi ultima. Am ajuns sa cern si sa iau cu mine mai departe doar lucrurile bune. Si eu si familia mea am inteles cat de important este sa fim uniti si sa ne intelegem unii pe altii. Mereu am considerat ca am o viata frumoasa si am fost recunoscatoare pentru tot, dar acum, mai mult decat oricand, am realizat cat de importante sunt lucrurile mici. Viata este facuta din lucruri mici.

Privind retrospectiv, realizez ca modul in care privesti cancerul reprezinta 80% din tratament. Cu cat iti doresti mai mult sa fii bine si cu cat crezi mai mult ca vei fi bine, cu atat iti va fi mai usor. Si chiar avem motivul suprem sa zambim in fiecare zi: existam, iar cei din jurul nostru se bucura ca existam. Cum am aflat asta? Supravietuind.