EDU.REGINAMARIA.RO

Dr. Andreea Cătană, psiholog Lidia Rusu - Există cauze genetice atunci când vorbim despre tulburările psihice?

Bine v-am regăsit la Wikimedica, un concept al rețelei de sănătate Regina Maria. Numele meu este Bianca Pădurean, iar astăzi vorbim despre cauzele genetice ale tulburărilor psihice. Ei bine, alături de mine se află doamna doctor Andreea Cătană, medic primar genetică medicală și psiholog Lidia Rusu, psihoterapeut de orientare cognitiv-comportamentală. Mulțumesc, că ați acceptat provocarea noastră!

Buna ziua!

Aș dori să încep cu doamna psiholog Lidia Rusu și cu o întrebare aparent simplă, dar totuși cu un răspuns foarte complicat. Ce sunt de fapt tulburările psihice?

Tulburările psihice sunt de fapt un concept destul de vast. Aici, de cele mai multe ori, vorbim despre acele lucruri care ne afectează modul în care ne simțim, gândim să ne comportăm. Și ca să iau și un exemplu aș aminti, spre exemplu, tulburările de anxietate, care sunt și cele mai frecvente și care pot include atât anxietate de tip social, adică momentele acelea ca acum, cum este și acest eveniment în care trebuie să ne adresăm unui public și simțim așa, niște emoții, spunem noi.

Chiar am vrut să vă întreb diferența dintre emoții bune și emoții rele. Eustress și, distress?

Da, emoții bune sunt de fapt acele emoții care practic sunt potrivite contextului și care ne ajută de foarte multe ori. Inclusiv emoțiile negative pot să fie astfel de emoții bune. Ca să vă dau un exemplu -  în momentul în care apare un pericol în fața mea este normal să îmi fie teamă. Este normal să-mi fie teamă și să reacționez. Anxietatea în schimb este de cele mai multe ori în legătură cu un pericol pe care eu îl percep, un pericol din viitor, pe care nu pot să pun mâna și nu pot să-l văd pe acolo. De asta și starea persistă cu mine destul de mult timp.

Bun, dar dacă tot vorbim despre tulburări psihice, care este limita dintre tratabil prin psihoterapie și tratabil medicamentos?

Aș începe prin a spune că unele tulburări psihice, cele mai multe dintre ele, sunt tratabile în general și sunt și câteva care nu sunt tratabile și care sunt practic cu noi toată viața. Și aici, spre exemplu, aș aminti schizofrenia. Dar, cum spuneam, cele mai multe dintre ele sunt tratabile. Anxietatea, depresia și ele sunt pe o perioadă limitată, de cele mai multe ori, după care, cu intervenția potrivită, ajung să mă simt mai bine. În funcție de intensitatea tulburării, unele dintre ele pot să fie tratate doar prin psihoterapie. Și aici conceptul pe care noi îl folosim este de tulburare de ordin clinic sau tulburare de ordin subclinic. Adică, acele tulburări de ordin subclinic sunt acelea care practic nu-mi afectează funcționalitatea cât de mult. Pot să mă trezesc, să mă duc la muncă, să-mi fac lucrurile cum le făceam și până atunci, dar e stareaa aia cu mine care parcă nu-mi pace. Și aici psihoterapia simplă ar putea să funcționeze. În schimb, dacă vorbim despre tulburări de ordin clinic care mă afectează pe cel puțin un plan, nu mai pot să mă dau jos din pat, nu mai pot să lucrez cum o făceam până atunci, medicația este esențială. Aș mai spune este că și pentru tulburările de ordin cronic care sunt cu noi și o să rămână și psihoterapia poate să ajute, pentru că putem să găsim strategii cu care să ne îmbunătățim calitatea vieții.

Chiar aș dori să vă întreb dacă se poate face o combinație fericită între psihoterapie și tratamentul medicamentos?

Absolut, absolut, după cum spuneam, de foarte multe ori este chiar indicat să mergem pe această zonă. Și ca să înțelegeți și la ce mă refer. Emoțiile pot să fie destul de blocante. În momentul în care psihoterapeutul se întâlnește cu clientul este nevoie în primul rând să comunicăm și să transmitem niște informații care să ajungă la client. Dacă emoțiile sunt atât de puternice încât practic informația nu ajunge la client, atunci medicația este esențială. E nevoie să reducem cumva din acea activare biologică, prima dată, ca mai apoi psihoterapia să aibă efect.

Aș dori în acest moment al discuției noastre, să amintesc celor care se uită la noi că pot să vă adreseze întrebări prin intermediul paginii de Facebook pe care noi ne aflăm acum în direct. Pot să vă adreseze întrebări legate de specialitățile dumneavoastră și, bineînțeles, despre tema noastră de astăzi, și anume cauzele genetice ale tulburărilor psihice. Și pentru că am ajuns în acest punct al discuției, aș dori să vin la dumneavoastră, doamna doctor Cătană, și să vă întreb care este impactul genelor asupra tulburărilor psihice? Au ele vreo influență?

Foarte pe scurt, da. Cred că, la fel ca și în orice altă boală, în orice altă afecțiune așa cum sunt diabetul zaharat, așa cum sunt bolile de inimă care apar la o anumită vârstă, și tulburările psihice au o componentă genetică, spunem noi. Adică un substrat genetic. Foarte important ca cei care ne ascultă să știe că este adevărat că în familiile unde există deja cineva diagnosticat cu o boală psihică riscul este mai mare să fie și alții afectați, fie cu același diagnostic sau cu alte tulburări psihice. Dar trebuie să menționăm că asta nu înseamnă neapărat...

O garanție.

O garanție. Noi discutăm în genetică despre predispoziție. Ce înseamnă predispoziție? Nu înseamnă o genă. Noi nu am identificat în acest moment o genă care să fie, de exemplu, asociată cu certitudine cu o depresie sau cu schizofrenia, ci discutăm despre niște variante genetice, dar niște variante a genelor, care se abat de la ceea ce spunem noi că este normal și care, în cantități mai mari sau mai mici a proteinelor pe care le codifică să definească o predispoziție. Dar această predispoziție nu este sinonimă cu boala și asta e foarte important ca cei care ne ascultă să știe. Având o predispoziție, nu înseamnă că voi face boala. De ce? Pentru că factorii de mediu și nu doar factorii de mediu, stilul de viață, ambientul în care crești, factorii aceștia stresori pe care cu siguranță îi va menționa și doamna psiholog sunt foarte importanți în declanșarea bolii. Este adevărat că având o predispoziție, are un risc mai mare să dezvolți o afecțiune, o tulburare psihică, dar asta nu este niciodată sinonimă și nu trebuie să vină ca și o tară sau nu trebuie să vină ca și o condamnare pentru o tulburare psihică.

Știu că în cazul cancerelor, de exemplu, există anumite analize care îți pot spune dacă ai această predispoziție. În cazul bolilor psihice Putem anticipa acest lucru?

Da, există, la fel ca și pentru orice alte afecțiuni în care factorul genetic este important sau este predispozant și pentru tulburările psihice avem o testare genetică care poate să identifice care este semnătura ta genetică. Dacă este ea predispozantă pentru astfel de tulburări sau dacă nu ai astfel de predispoziție. Acolo unde avem istoricul familial, probabil că vom găsi o astfel de predispoziție. Nu cred că este foarte important să definești predispoziția în general ci este foarte important pentru cel care face o astfel de testare să primească un răspuns, și anume cât. De fapt asta cred că este foarte important. Am o predispoziție, cât de importantă este ea și ce am de făcut, ca boala să nu apară? Și aici foarte importantă este intervenția aceasta psihologică, care în cazurile unde identificăm de fapt această predispoziție, se poate interveni în timp util, astfel că boala sau tulburarea nu mai apare. Testările acestea genetice nu fac altceva decât să analizeze, într-o analiză destul de complexă, semnătura noastră genetică și să identifice dacă avem sau nu avem aceste variante pe care noi le denumim a fi predispozabil.

Au anumite denumiri, aceste teste pentru a descoperi predispoziția la tulburări psihice, cum se numesc?

Testarea despre care eu vorbesc și care este accesibilă în Regina Maria se numește DNA MIND și este analiza ADN de predispoziție în tulburări neuropsihiatrice. Ea nu se referă doar la tulburările clasice pe care le-a menționat și doamna psiholog, ci și la tulburările neurodegenerative, cum este demența, de tip Alzheimer, de care suferă destul de multe persoane în populația generală și, de asemenea, testează și componenta de adicții, așa cum este tendința de a consuma mai mult alcool. Alcoolismul. Sau pentru carbohidrați sau pentru alt tip de adicții.

Există adicție la carbohidrați?

Da, există adicție pentru carbohidrați. Sunt persoane care au o anumită variantă genetică și care, pentru a satura sistemul nervos cu energie, necesită să consume chiar de două sau de trei mai mulți carbohidrați decât o persoană normală.

Iată informații despre care sunt convinsă că puțină lume știa de ea, că există și adicție la carbohidrați.

Așa cum există probabil și adicție pentru partea aceasta de gadget-uri.

De adrenalină, dopamină?

Și să știți că și pentru asta există o oarecare componentă genetică. Adică ai o predispoziție către un astfel de comportament, de fapt, adictiv.

Revin la doamna psiholog. Cum putem să împiedicăm dezvoltarea acestor tulburări cu ajutor de la medici și de la specialiști, de la psihoterapeut?

În cazul în care vorbim despre o predispoziție și e destul de sigur că boala se va întâmpla, cum vorbim despre autism, spre exemplu. Ce să putem să facem, este să intervenim cu terapii specializate, terapia ABA sau terapia aplicată a comportamentului. Analiza aplicată a comportamentului este cea care este cea mai utilă. În cazul acesta, medicația nefiind o opțiune. Deci nu se poate trata. Și ce se întâmplă în această tulburare este practic faptul că persoana este foarte orientată către interior și are dificultăți să interacționeze cu exteriorul. Sunt practic mai multe lucruri care sunt afectate mai degrabă în zona comportamentală, socială și de comunicare. Și atunci noi dacă știm din timp, dacă se face un screening la copil și știm cu ajutorul unei testări genetice și împreună cu alte tipuri de investigații, că există o astfel de predispoziție, putem să începem cât mai timpuriu și putem să facem astfel încât copilul să învețe mecanic și rigid, inițial, niște reacții, niște comportamente noi, astfel încât el să reușească ulterior să le aplice. Cu cât intervenim mai repede, cu atât el va reuși mai repede să le deprindă și să nu aibă dificultăți atât de mari. Ele vor rămâne, nu e ca și cum nu se va mai întâmpla, însă va fi mult mai bine pregătit, să le gestioneze.

Vreau să vă întreb dacă există o vârstă optimă la care să fie făcut acest screening de care vorbeați?

Cât mai devreme, 2-3 ani, aș zice că este o vârstă optimă. Este o echipă multidisciplinară care face parte din diagnosticare, de la logoped, la medicul pediatru, la genetician, psiholog și așa mai departe. Și aceste tendințe comportamentale se pot observa destul de timpuriu.

Și pentru că ați menționat autismul. Aș merge înapoi la doamna doctor Cătană și să vă întreb, să vă rog foarte frumos să ne dați câteva exemple de impactul genelor asupra tulburărilor psihice dar cu nume de afecțiuni.

Tulburările de spectru autist. Am învățat și eu lucrurile acestea.

E important, e important de menționat că așa se numesc.

Nu discutăm despre o boală. Sunt niște manifestări care pot să fie asociate mai multor boli. Avem actualmente la îndemână o testare extrem de complexă, genetică și care ne permite să identificăm în anumite cazuri, menționez nu toate cazurile de autism, dar în anumite situații, care este agentul etiologic. Dacă el este genetic, dacă cauza este genetică și nu neapărat moștenită. Nu mă refer doar la defecte genetice care au fost moștenite de la părinți, ci și au defecte genetice care pot să apară pe dezvoltarea embrionului precoce, adică înainte de naștere. La acest tip de testare, care se numește WES, adică secvențarea întregului exom, ne permite să elucidăm cauza și în anumite situații și asta le permite colegilor noștri psihologi, să facă intervențiile cât se poate de repede, evoluția fiind evident mult mai bună atunci când intervii mai repede.

Ceea ce spuneți dumneavoastră este că un părinte poate ști înainte ca acel copil să se nască dacă are predispoziție pentru...

Nu putem să facem astfel de testări pentru că ceea ce este denumită tulburare de spectru autist este extrem de complexă. Nici măcar nu știm în foarte multe cazuri care este cauza. Dar în situațiile în care ea este genetică, etiologia, cauza este genetică, da, noi putem să o detectăm. Acum, în marea majoritate a cazurilor, noi o detectăm după naștere, pentru că nimic nu îți dă de bănuit înainte de naștere. Și aș mai menționa că o testare pe care noi o utilizăm destul de frecvent și care este tot mai mult cerută de către colegii noștri psihiatri, cea care îi permite unui pacient deja diagnosticat cu o boală psihică să aibă un tratament personalizat. Pentru că este foarte important să nu tatonezi, să nu încerci diferite tratamente. Pacienții aceștia au tratamente de foarte multe ori pe săptămâni, pe luni, ori chiar pe viață. Și există o testare genetică de farmacogenetică de fapt, care îți permite să vezi tipul de metabolizatori, modalitatea prin care persoana respectivă metabolizează anumite medicamente. Și lucrul acesta este oarecum dictat genetic. Astfel că de la început vei folosi tratamentul potrivit pentru persoana respectivă, reducând riscul apariției unor efecte adverse care pot să vină suprapuse cu simptomatologia pacientului și astfel eviți anumite situații doar prin efectuarea acestui tip de testare genetică.

Iată că au început să se sosească și primele întrebări ale celor care se uită la noi. Unul sau una dintre telespectatoarele noastre spune că - aș dori să întreb dacă mama mea a avut Alzheimer la 84 de ani, eu pot moșteni boala?

Ceea ce este denumit Alzheimer la 84 de aniu, eu sunt în dubiu asupra acestui diagnostic, pentru că sunt foarte multe demențe și cele mai frecvente demențe care se suprapun ca și simptomatologie cu Alzheimer-ul, sunt cele vasculare. Adică niște infarcte mici la nivelul emisferelor cerebrale, accidente vasculare minore care duc de fapt la ceea ce este definită demență vasculară. Dacă într-adevăr este vorba de Alzheimer, atunci riscul doamnei să moștenească ceea ce noi denumim predispoziție este de un maxim 30%, cu tot cu factori de risc. Există și o testare genetică APOE, se numește. Este o genă care este implicată în metabolismul lipidelor și o variantă anume a acestei gene care se abate de la normal este considerată a fi un factor de risc pentru Alzheimer. Dar niciodată independent, adică ea nu este suficientă să dicteze apariția și debutul bolii dar este considerată un factor de risc genetic pentru Alzheimer.

Și dacă vorbim despre factorii de risc, mă întorc la dumneavoastră doamna psiholog și să vă întreb de factorii de mediu - cât de mult influențează declanșarea unei boli psihice și cum putem să controlăm gestionarea lor?

Este un impact destul de puternic acolo. În literatura de specialitate cred că asta a fost în timp o controversă. Cât de mult e mediu, cât de mult este genetică? Și ca să vă dau și un exemplu - printre tulburările depre care literatura spune că au cea mai mare pondere genetică ar fi depresia majoră, schizofrenia, tulburarea bipolară, tulburările de spectru autist ADHD și adicțiile. Pentru ele avem literatură consistentă care să susțină asta și dacă luăm, spre exemplu, un copil care are o mamă care suferă de depresie majoră, este foarte greu să delimitezi cât de mult din ce vede copilul acesta este de fapt ce l-a impactat sau cât de mult din ce a moștenit genetic este ce l-a impactat. Noi, psihologii, nu lucrăm cu genele, însă lucrăm foarte mult cu acești factori de mediu și încercăm să îi ajutăm pe cei care se confruntă cu astfel de problematici să își dea seama de cauzele din spate, să înțeleagă de fapt ce anume au de făcut și apoi să acționeze.

Ne ajută foarte mult să știm și partea genetică, mai ales pentru normalizare, pentru că sunt lucruri pe care poate nu le pot controla. Însă, de obicei, noi ne focusăm mai degrabă pe zona de factori de mediu și ei sunt de cele mai multe ori importanți. Aceste experiențe practic pe care noi ni le formăm, ne crează niște învățături pe care le luăm după aia mai departe în viață.

Calea știută este cea mai ușoară întotdeauna, dar există o colaborare strânsă între psihoterapeut și medicul genetician?

Suntem la început de drum, dar cu siguranță există o legătură între cele două specializări și eu trebuie să fiu de acord cu doamna psiholog și anume că, indiferent de predispoziție, factorul de mediu are un cuvânt major de spus în ceea ce înseamnă, noi îi spunem trigger - ceea ce declanșează de fapt, o anumită predispoziție și cred că, de fapt, dacă nu putem să schimbăm genele sau deocamdată nu avem nicio modalitate de a schimba predispoziția, nu putem să lucrăm la nivelul acestor defecte și să le scoatem din corp. Cred că rolul psihologului este extrem de important, pentru că el poate să intervină în timp util și să interfere cu ceea ce noi spunem debut și eventual o numită patologie. Cred că e foarte importantă colaborarea dintre cele două specialități și nu doar cele două specialități și cu medicul psihiatru, pentru a avea un bun management.

Și cu medicul de familie.

Da.

Trebuie o deschidere mai mare aici pentru toată lumea, foarte clară.

Suntem mai mulți specialiști care suntem responsabili pentru sănătatea mentală a celui care ni se adresează.

Aș dori să continui cu o altă întrebare venită de la cei care se uită la noi. Doamna doctor, mama mea are destul de des crize de genul țipă în locuri publice, acasă mă găsește vinovată de orice, îmi spune fleacuri din trecut, are tulburări psihice? Tulburarea bipolară este ereditară?

Nu ne-a spus exact care este vârsta mamei. În primul rând, din ce este descris foarte succint, pare să fie o tulburare de acest fel și doamna psiholog este mai în măsură să spună de ce fel. Dacă este vorba într-adevăr de o tulburare bipolară, pentru că menționează un diagnostic și acesta este un diagnostic care de obicei făcut de către medicul psihiatru, componenta de heritabilitate, adică cât din boala asta se moștenește undeva între 30 și 40 la sută. Cam asta este componenta genetică din tulburare bipolară.

Și mai avem o întrebare. ADHD este considerată boală psihică? La adult se poate transforma în altceva dacă, fiind copil, nu a fost diagnosticat și tratat?

Doamna psiholog cred că dumneavoastră vi se adresează întrebarea!

Da, este considerată o tulburare psihică. Acum este foarte important când vine vorba despre tulburări psihice să ne uităm cu foarte, foarte mare deschidere și înțelegere asupra lor, pentru că ele nu zic despre noi că e ceva în neregulă cu noi sau că suntem nebuni, după cum este termenul pe care foarte multă lume l-a folosit.

Frica de stigmatizare încă mai există. Nici nu se duc la psiholog, darămite la psihiatru să nu fie considerați nebuni.

În același timp țin minte că văzusem recent un video care mi-a plăcut foarte tare, și anume era o persoană care a spus - când am fost mică am fost diagnosticată, cu ADHD și mai departe m-am dus la un psiholog și i-a recomandat mamei mele să îmireducă consumul de zahăr, să mă dea la un sport și să reducă timpul în care eu stau pe device-uri și dintr-o dată nu am mai avut ADHD. Așadar, e important să  excludem orice alți factori care ar putea să contribuie la modul în care noi ne simțim, înainte să punem un diagnostic.

Foarte interesant acest răspuns. Un mediu toxic te poate afecta la nivel psihic?Foarte interesante întrebările de astăzi, trebuie să mărturisesc. Se pare că a fost de interes tema noastră de astăzi.

Și eu mă bucur pentru asta! Un mediu toxic. Din nou, sunt puține date pe care ni le oferă telespectatorul nostru, dar în general, un mediu în care eu nu mă simt în siguranță, un mediu în care mă simt judecat, criticat, umilit, există abuz. Sigur că are un impact major asupra mea, pentru că eu, ca să îmi dezvolt practic identitatea și să pot să am curaj să îndrăznesc să fac lucrurile pe care mi le doresc e important să mă simt în siguranță și cum nu se întâmplă asta...

Are efecte! Avem o întrebare copilul meu, la un an și șapte luni, când și când dă din cap, ar fi ceva de îngrijorat?

Din perspectiva medicului genetician, este una din, să spunem, din cazurile în care părintele începe să își pună întrebări. Dacă în afară de ceea ce noi credem că este sau nu știu dacă mă exprim corect, un tic. Ca să înțeleagă toată lumea, un tic, un automatism. Dacă este singura manifestare la această vârstă, nu ar trebui să pună probleme dar s-ar putea să fie un semn a ceva ce se ascunde acolo, dedesubt. Și asta cred eu că ar necesita și cel mai bine, în această situație ar fi să ceară un consult de specialitate.

De la cine?

De la medicul neurolog pediatru sau neuropsihiatru. Este foarte important să primim și alte detalii. Dacă, de exemplu, un copilaș are și anumite particularități fizice care ies din normal, dacă are un retard neurologic de dezvoltare, dar nu neapărat, nu discutăm despre retard mental. Dacă are o întârziere în creștere sau dezvoltare, toate astea să sunt niște semne care te îndrumă către un posibil sindrom genetic. Nu discut neapărat despre cazul de față, ci, în general vorbind, se ascund mai multe semne care sunt destul de greu de identificat de către părinte. Și atunci, fie că vorbim de medicul de familie sau de medicul specialist și de aici îl îndrumă către noi. Dacă este cazul să facem testări genetice, cu siguranță le vom face, ele fiind atât de diferite trebuie să știm exact ce căutăm. Dar în principiu, un astfel de tic sau automatism nu ar trebui să pună probleme și poate că este legat de altceva sau cred că mai degrabă ar trebui să las pe doamna psiholog să ne spună din experiență.

Răspunsurile sunt complementare, vă rog frumos!

Nu aș putea să completez foarte mult față de ce am menționat deja, pentru că sunt mult mai multe detalii care ar putea să ne indice că este ceva în neregulă decât simplul dat din cap, ca să zic așa. Dar, o investigație multidisciplinară ar merita să fie făcută ca să se știe despre ce e vorba.

Ce am observat din experiența noastră este că instinctul matern, de foarte multe ori fiind foarte puternic, identificălucrurile care nu sunt în regulă. Dar un lucru care nu trebuie ignorat, care este probabil mai presus decât medicina și care de foarte multe ori îndrumă către consultul de specialitate, și acesta nu trebuie neglijat și ignorat niciodată instinctul matern. Atunci când unei mame i se pare că ceva este în neregulă că se abate de la ceea ce crede ea că este normal, ar trebui să fie urmat de către un consult medical de specialitate.

Din păcate, există și cazul celălalt în care ne iubim atât de mult copiii, încât nu ne dăm seama când sau nu vrem să acceptăm când ceva nu este în regulă.

Există și astfel de situații. Este destul de dificil să accepți ca părinte, că poate copilul tău se confruntă cu ceva și din acest motiv e cumva normală această evitare. E ca un fel de autoapărare, dacă pot să zic așa. Însă susțin ceea ce a spus domnul doctor și în momentul în care instinctul meu de mamă îmi spune că ar trebui să văd despre ce este vorba și măcar să mă liniștesc și măcar să am o confirmare că nu este nimic în neregulă, atunci cu siguranță trebuie să facă asta.

Stau să mă gândesc că poate câteodată sunteți pusă în situația să tratați și mama și copilul.

Când vorbim despre terapie cu copii, vorbim despre terapie cu întreaga familie de altfel.

Mai avem câteva întrebări, chiar o întrebare foarte, foarte specifică - testarea neuroimagistică ne poate indica dezechilibrul unor neurotransmițători? Mă gândesc că vi se adresează.

Nu este de specialitatea noastră o astfel de întrebare. Sunt foarte multe studii în literatura de specialitate și într-adevăr neuroimagistica sau foarte multă lume știe de RMN funcțional. Și doamna psiholog a explicat foarte frumos că în anumite situații, în anumite trăiri pe care noi le avem, nu neapărat patologice, nu discutăm neapărat de tulburări psihice, activitatea creierului nostru și a neurotransmițătorilor se modifică și lucrul acesta se poate vedea pe partea de imagistică. Fie că se luminează sau fie că se colorează într-un anume fel și cu siguranță da, în lucrurile astea se modifică și în tulburări psihice. Dar actualmente noi nu folosim astfel de investigații imagistice sau cel puțin eu nu am experiență în acest domeniu, făcând doar partea de genetică.

Și tot așa avem tot despre testările genetice după efectuarea testării genetice DNA MIND de care ați menționat dumneavoastră, persoana care a efectuat testarea beneficiază de o consultație genetică pentru explicarea rezultatului și măsurilor de prevenție, dacă există o predispoziție mare pentru anumite patologii? Este întrebare dacă va beneficia de acest consult? Adică faci investigația și ce faci cu datele?

Absolut orice testare genetică și mai ales cele de predispoziție trebuie să fie urmată de consiliere genetică. Unu la mână - ar trebui un consult genetic și înainte de a efectua testarea ca cel care face testarea să știe la ce se așteaptă, care sunt avantajele, care sunt limitele unei astfel de testări? În general, vorbind de predispoziție și foarte important, în momentul în care are rezultatul să vină pentru partea de consiliere genetică. Să ți explice exact ce înseamnă de fapt aceste modificări și care este impactul acestor modificări. Și de acolo, mai departe, cu siguranță, dacă este cazul, persoana respectivă se va adresa colegilor noștri psihoterapeuți, psihologi.

Și dacă tot ați spus că acolo este mingea, acum în fileu. Aș dori să o întreb pe doamna psiholog - când este cel mai bun moment să apeleze cineva la psihoterapeut? Există un moment optim?

Cât mai repede! Dacă simțim că ceva nu este neapărat așa cum noi am dori sau dacă avem un element care nu știu, parcă nu ne ieșim din starea noastră, cel mai bine este să merg și să mă consult cu un psiholog, să vedem despre ce este vorba. Acum, după, cum ați amintit și mai devreme a fost foarte mult timp, un soii de stigmă în jurul mersului la psiholog. Însă mă bucur cumva că în ultimii ani pare că acest lucru s-a schimbat și lumea este din ce în ce mai deschisă și mai conștientă și întelege de fapt ce înseamnă să merg la un psihoterapeut. Și indiferent de problematica cu care mă confrunt, prin simplul fapt că caut resurse pentru mine să mă ajut, e absolut funcțional și e foarte de ajutor. Cred că deschiderea asta s-a întâmplat și datorită ultimilor ani cu pandemia COVID și cu deschiderea către online și asta sigur a fost un mare, mare plus. Da, pe scurt, cât mai repede.

Tot pandemia a și provocat foarte multe dintre afecțiunile pe care acum sunt convinsă că, din păcate, le tratați. Ei bine și cu acest gând că ar fi bine  să mergem cât mai repede la psihoterapeut dacă constatăm că există anumite probleme de acest gen, aș dori să închei această ediție Wikimedica. Au fost alături de noi doamna doctor Andreea Catană, medic primar genetică medicală și psiholog, Lidia Rusu, psihoterapeut de orientare cognitiv comportamentală. Vă mulțumesc foarte mult.

Vă mulțumim și noi pentru invitație!

Și vouă vă mulțumim că v-ați uitat la Wikimedica, vă așteptăm și la edițiile viitoare!