Alege sectiunea

EDU.REGINAMARIA.RO

Dr. Vasile Dan Stanca - infecțiile urinare la copii

Bine v-am regăsit la Wikimedica, un concept al rețelei de sănătate Regina Maria. Astăzi vorbim despre infecțiile urinare la copii, iar alături de mine se află domnul doctor Vasile Dan Stanca, medic primar urolog cu interes în domeniul urologiei pediatrice. Vă mulțumesc foarte mult ca ați acceptat invitația noastră. 

Cu mare plăcere!

Vreau să vă reamintesc că puteți să-i adresați întrebări domnului doctor pe Facebook chiar în această postare, unde vă uitați la această intervenție pe care le așteptăm și pe care le vom adresa mai departe. Să începem cu începutul, domnule doctor, cât de întâlnite sunt aceste infecții urinare la copii?

Sunt întâlnite, dar impresia mea e că sunt mai rare decât avem tendința să credem la primul contact cu pacientul. Mulți pacienți, mulți părinți vin speriați de faptul că puișorii lor ar avea infecții urinare. Câteodată au dreptate. Câteodată simptomele copiilor sunt cauzate de alte suferințe care pot să semene cu infecțiile urinare. 

Haideți să le spunem aceste simptome, cum se manifestă ele? La ce să fii atenți părinții?

Populația pediatrică e foarte diferită. Dacă discutăm de vârsta copiilor, dacă vorbim de copii mici și când spun asta spun sugari, copiii de un an, doi ani de zile, acei copii nu știu să descrie simptomele, ei nu știu să spună că-i doare îi ustură. Primul semn că un copil are probleme sau are infecție urinară destul de rapid, brusc, nu se simte bine și asta înseamnă că nu mai mănâncă. Refuză mâncarea, devine dintr-odată așa, parcă lipsit de energie. Și când zic dintr-o dată, zic, de acum și peste două-trei ore. Deci acum e bine și peste două-trei ore pare lipsit de energie, plânge nemotivat, face febră mare. Deci un copil mic nu știe, nici nu vrea și nici nu știe să-și ascundă suferința.

Febră mare, însemnând de la cât?

Peste 38-39-40 sunt semne de alarmă care ar impune prezentarea rapidă într-un serviciu de pediatrie, preferabil într-un serviciu de urgență. Și acestea sunt infecțiile urinare care au potențial periculos, să spun, care pot afecta în timp starea rinichilor sau a aparatului urinar a acelui pacient. Foarte rar găsim infecție urinară lipsită de simptome la copii. Aceștia sunt copiii mici,

refuză alimentarea, fac febră mare, plâng nemotivat, urină tulbure, urât mirositoare. Asta sesizează părinții. Copiii mai mari deja știu să își descrie starea și atunci încep să comunice. Spun că usturimi la urinare, spun că-i doare burta, nu localizează ei foarte precis simptomele, dar îi doare burta. În orice caz, e greu către imposibil un părinte să nu-și dea seama că fiul sau fiica lui are are o infecție urinară.

Când putem vorbi despre infecții repetate? Care să fie frecvența încât să considerăm că sunt repetate?

Dacă un copil trece prin mai mult de 3 infecții urinare într-un an de zile, e important să fie evaluat suplimentar pentru a căuta motivul pentru care infecțiile recidivează. Cifra asta de 3 cumva a fost stabilită printr-un consens. Nu e greșit să-i faci bilanț. Un bilanț complet unui copil după prima infecție urinară, mai ales dacă a fost una cu o manifestare clinică mai violentă. Dar dacă au fost 3 infecții urinare la un copil, e bine ca acel copil să treacă printr-o evaluare pediatrică sau o evaluare urologică.

Domnule doctor, care sunt cele mai frecvente greșeli făcute de părinți, mă gândesc?

Nu m-aș exprima în termeni de greșeli, că părinții de regulă nu fac greșeli. Părinții când văd că puișorul lor nu e bine, vin cu el la medic, deci nu, nu văd problema în acest mod. De greșeli pe care le-ar face un părinte. Unde simt că e mult, mult loc de mai bine, în ce privește bilanțul pe care îl facem noi și noi ca și medici, că suntem urologi sau pediatri, căutând sursa recidivei infecției urinare. Și de ce spun asta? Dacă ne vom limita la a trata infecții urinare, suntem cu toții foarte pricepuți să tratăm un episod de infecție urinară folosind antibiotice alese inițial empiric, ulterior conform unei antibiograme.

Dar adevărata provocare e a căuta sursa necazului, sursa recidivei, pentru că de multe ori infecția urinară este doar efectul sau semnul sau indiciul că acel copil are o altă problem care îl pune în situația de a face infecție urinară sau de a avea alte simptome urinare. Și aici trebuie să fie talentul. Dacă îmi permiteți exprimarea, talentul medicului de a căuta sursa necazului.

Ne putem da câteva exemple?

Ca să definim o infecție de tract urinar recidivantă, trebuie să fim foarte atenți la modul cum se realizează analizele că infecția urinară e situația în care în urină, în aparatul urinar al unui copil sunt germeni microbieni. Și organismul reacționează, se apără împotriva lor. Asta e definiția infecției de tract urinar. Și ca să putem pune acest diagnostic, trebuie să căutăm aceste elemente - prezența microbilor în urină, reacția de apărare a organismului. Pe de altă parte, urocultura pozitivă cu care vin poate o treime dintre părinți înnebuniți că puișorul lor are infecție de tract urinar. Urocultura pozitivă e altceva! Este indicația faptului că în borcanul de urină trimis la analiză erau niște microbi. Acum trebuie să vedem dacă acea urocultură pozitivă semnalează că acel copil realmente a avut o infecție urinară.

Și aici e una dintre primele capcane în care noi, ca și clinicieni, putem să cădem. Pentru că la copiii foarte mici ei nu urinează la comandă, nu-i ca și un copil mare sau un adult. Te rog să urinezi ca să duc proba de urină la analize. Și atunci li se lipesc de perineu niște niște pungi sterile în care se recoltează urină. Și se dezlipesc în momentul în care copilul a urinat. Urina se atinge de prepuțiu, dacă e un băiat, de labii la o fetiță și poate să recolteze sau urina să fie contaminată cu germeni microbieni care se găsesc acolo, pe tegumentul acelui copil. Și 50-60 la sută din probele de urină recoltate în acest mod sunt fals pozitive.

Adică găsim un microb care vine din tractul digestiv și care era pe pielea copilului, nu vine din aparatul urinar, e o rată de fals pozitiv extraordinar de mare. Sunt cifre din ghidurile europene de urologie, nu le-am studiat eu sau nu le-am găsit eu. Așa sunt în toată lumea și rata asta mare de rezultate fals positive vine din lipsa de precizie inerentă a metodei de recoltare a urinei. De aici e o primă capcană diagnostică și atunci un rezultat negativ îl cred că e negativ, dar un rezultat pozitiv, trebuie să verific suplimentar dacă într-adevăr e o infecție, dacă acel microb vine din aparatul urinar a copilului sau vine de pe tegumentul lui.

Situația e complet diferită și pericolul e să tratăm o hârtie, nu să tratăm un pacient. Al doilea pericol vine din faptul că uneori urina și la copiii mici sau la copiii mai mari e recoltată acasă, de către părinți și trec câteva minute sau zeci de minute până când urina ajunge în laborator. Dacă urina nu e prelucrată în acel laborator, ci dusă la laboratorul central, se mai adaugă încă zeci de minute, una, două, trei ore.

Și se ajunge într-un final să fie un interval de timp nepermis de mare între momentul în care copilul urinează și momentul în care proba e prelucrată. Și din cei sub 1.000 de germeni pe mililitru, cât se află în urina oricărei persoane sănătoase recoltate prin micțiune, germeni care provin din ultimul centimetru a uretrei, acei germeni au timp suficient să se înmulțească, să fie peste o sută de mii, cât e definiția infecției de tract urinar. Iată a doua capcană în care noi, ca și clinicieni sau părinții care primesc o analiză internă, un rezultat de analiză, putem să cădem. Și de asta am zis la începutul discuției că nu toate stările prin care trec copiii, sunt realmente infecții urinare.

Ne obligă la un efort de diagnostic pe noi, ca și medici curanți. Asta e o categorie de probleme legate de diagnosticul infecțiilor urinare și de diagnosticul infecțiilor recidivante și din păcate m-ați întrebat de exemple. Îmi vin în minte câteva situații în care părinți înnebuniți cu așa dosar de gros de analize, că tot face infecție urinară. Fetița sau băiatul nu avea nimic, simptome și era problema cu recoltat urina, nu știu unde, ținută, trimisă, trimisă, trimisă. Și mai problematică e în puncte de recoltare, nu neapărat în Cluj-Napoca, ci în zone limitrofe. Și când laboratorul care le prelucrează nu-i la locul în care e recoltată urina.

Rezultate fals pozitive și un părinte care luni de zile, ani de zile. A trăit cu spaima analizelor îi spui că nu e. Dar cum, dar ce? De ce? Asta e o veste bună, că nu e o problemă majoră! Ceva este de vreme ce copilul acela e adus la medic. Dar, din nou, nu vreau să pun toate stările prin care trece un pacient sau un copil pe seama infecției urinară, că sunt mai multe tipuri de suferință care pot să ducă la simptome și nu sunt infecții urinare sau care pot să ducă la simptome și la infecții urinare, dar infecțiile urinare sunt o complicație sau a treia, a patra complicație din lunga listă de suferințe pe care le poate avea un copil. Și din punct de vedere practic, asta și pentru noi, ca și clinicieni, și pentru un părinte, de multe ori sau în mod clasic, dacă avem un pacient, un copil cu infecții urinare cu unul sau mai multe episoade.

Unul din lucrurile pe care îl verificăm este să vedem dacă acel copil are anomalii congenitale de tract urinar. Deci, s-a născut copilul cu o anomalie de cale urinară și pe această anomalie de cale urinară apare mult mai ușor o infecție urinară.

Este un lucru de făcut acum să verificăm lucrul ăsta. Dar dacă un copil are o anomalie de cale urinară care îl pune în situație să facă infecție urinară, de regulă acea anomalie își validează prezența la vârsta de câteva luni. Un an, doi ani, nu la 15-20 de ani faci prima infecție, când tu ai o anomalie de cale urinară cu care te-ai născut. Și atunci, la copiii foarte mici, efortul diagnostic se concentrează în această direcție.

Dar în schimb, și dacă mă întrebați așa, la nivel de impresie, cred că mai mult de jumătate din copiii care vin cu infecții urinare recidivante sunt copii la care debutul acestor episoade, e la două vârste critice - la trei ani și la șapte ani. Mai mult de jumătate și dacă îți iei un pic de timp să întrebi când îți vine un copil de nouă ani și dacă insiști un pic cu verificarea, îți dai seama că undeva pe la 7 ani a început necazul.

Sau invers, de 4 ani copilul sau de 5 ani și verificând ajungi că la 3 ani. Ce-i cu vârstele astea două? Când încerci să privești un copil în ansamblu deja începi să înțelegi cum se maturează un copil, atunci încep să pricep de ce vârstele asta de 3 și de 7 ani, de ce sunt așa de importante? O mică paranteză ca să pot să îmi subliniez ideea. Nou-născutul când se naște nu are toate funcțiile câștigate sau învățate. Copiii nu umblă din prima zi sau din prima oră, umblă pe la un an, în medie, unii mai repede, unii mai târziu, dar cam atunci. Atunci creierul lor câștigă controlul, se maturează legăturile nervoase între creier și mușchii implicați în mers. Copiii nu vorbesc din ziua zero, ci de la un an-doi, un an e campion, dar doi-trei ani, e așa, un interval de timp din nou, din același motiv.

Dacă ne ducem acum la nivelul aparatului urinar, copiii învață să urineze când trebuie și cum trebuie. La un moment dat, nu de la naștere. De aceea la naștere. Vezica lor urinară funcționează cumva automat, fără controlul voinței sau a conștienței. Când s-a umplut, vezica urinară se golește și de aia copiilor li se pune scutec zi și noapte. Se pune scutec seara, până dimineața e plin. Toată lumea e bucuroasă. Uite ce scutec plin are copilul! În jurul vârstei de 2 ani, pentru timpul zilei și în jurul vârstei de 3-4 ani, pe timpul nopții, creierul își câștigă controlul asupra funcției vezicii urinare.

Și ce înseamnă asta? Când vezica urinară se umple, nu se mai golește automat, ci își cere voia. Nu sunt neapărat termenii medicali, dar asta se întâmplă. Vezica urinară anunță creierul că s-a umplut și își cere voie să se golească și la nivelul creierului apare senzația de nevoie și apare decizia Da, mă duc sau mai amân, că încă n-am unde sau nu e momentul. Așa pățește orice persoană sănătoasă. În jurul vârstei de 3 ani de zile, copilul intră prima dată în comunitate, în colectivitate, de regulă majoritatea copiilor și vârsta asta coincide cu vârsta la care copilul deja știe să urineze.

Știe pe timpul zilei când e treaz că simte că e plină vezica, trebuie să meargă la toaletă și știe să anunțe pe părinți. Și merge la toaletă în intimitatea casei și unde lucrurile toate sunt la locul lor, copilul se descurcă foarte bine. Dar în jurul vârstei de 3 ani merge la grădiniță, unde e un mediu mai ostil față de mediul de acasă, adică, încep să fie niște reguli. Nu vorbești neîntrebat, îți ceri voie, sunt lucruri firești, dar atunci copilul învață să se descurce în lume. Deja nu mai e situația perfect calmă, liniștită de acasă. Copilul trebuie să meargă la toaletă, să se dezbrace, să se îmbrace singur. Câteodată, copiii, deși simt că acum ar trebui să meargă, câteodată nu pot gestiona corect momentele astea.

Sau dacă educatoarea e un pic mai severă sau copilul o percepe că ar fi un pic mai dură, mai severă, îi este frică. Și copilul acela decide că ține până când ajunge acasă, nu merge la toaletă. Evită. Copiii trăiesc în prezent, majoritatea lor, adică nu în conștiința faptului că dacă face acuma ceva, asta va avea consecințe în viitor. Apare mai târziu, nu la vârste așa de fragede. Și atunci copilul, dacă vede o situație stresantă, fie că nu e mediul cel mai prietenos, fie că încă nu se descurcă cu îmbrăcatul și dezbrăcatul sau nu simte că are intimitatea necesară.

Decizia copilului va fi să țină, să evite situația stresantă. Astăzi, mâine, poimâine ține până acasă de dimineață, când pleacă la grădiniță, până după masă când ajunge acasă.

Un lucru foarte dăunător pentru aparatul urinar inferior, pentru vezica urinară, în special, să nu mergi să golești vezica atunci când vezica o semnalează. 

O dată la 3-4 ore?

De 4-6 ori pe 24 de ore. Dimineața la trezire, pe la amiază, după-amiază, copiii ajung să țină. Asta îi pune în situația să urineze în moduri nepotrivite la momente nepotrivite. Amână foarte mult, iar o vezică extrem de plină, nu se golește bine la prima urinare.

Asta induce o suferință a vezicii urinare care se va trăda prin pierdere necontrolată a câțiva stropi de urină chiar înainte de mersul la toaletă. Situația în care copilul aparent nu își mai simte vezica urinară. Adică părinții spun că copilul lor parcă e prea ocupat, se joacă pe calculator sau cu ceva și parcă uită să meargă la toaletă și până în ultimul moment lasă totul și aleargă și doi stropi de urină sunt în chiloți și copilul aleargă.

Sunt părinții pe care îi întreb: Copilul așteaptă până benzinărie pe drum sau trebuie la tufiș? Trebuie la tufiș! De ce nu mi-ai spus? Că aici ar fi fost bine. Nu, nu, acum! Deci un comportament sau un mod anormal de mers la toaletă pe acest mod, fie se face o analiză nepotrivită și este pozitivă și gata.

Dăm vina pe infecții urinare și realmente apar infecții urinare recidivante. Dar dacă nu identificăm momentul, factorul cauzator și de cele mai multe ori găsim că undeva mersul la grădiniță, aceeași situație cu mersul la școală. Dacă la școală, unde mediul e mai puțin prietenos. unde poate toaletele nu sunt întotdeauna îngrijite, unde merg 70 de copii, nu poate fi o doamnă sau un domn care să curețe din 30 în 30 de minute. Unde copiii, dacă nu au intimitatea, să se încuie pe dinăuntru în toaletă, mai ales fetele, nu se duc dacă nu simt neapărat. 

Aici vreau neapărat să vă întreb dacă există o diferență între incidența la fete și la băieți în ceea ce privește infecțiile urinare?

Există o diferență dacă vorbim de copii foarte mici care au anomalii congenitale de căi urinare. Deși vorbeam de copiii între 0 și 2, maxim 3 ani de zile, acolo fiecare tip de anomalie apare mai frecvent la băieți, de exemplu: refluxul vezico-ureteral, un pic mai frecvent la băieți decât la fete, dar diferențele nu sunt așa de importante între genuri.

La copiii mari și când zic mari, copiii, în special de vârstă școlară, acolo da, acolo încep fetele să fie un pic mai în suferință față de băieți, pentru că. Cum-necum, băieții se descurcă mai ușor la toalete comune și fetele sunt mai predispuse să evite un loc care nu e foarte bine îngrijit și din acest motiv poate că e o frecvență un pic mai mare la fete față de băieți.

Dacă vorbim de deja de copiii un pic mai mari. Ultima idee pe care vreau să o mai subliniez aici ar fi că de foarte multe ori mai mult de jumătate din copiii care vin cu suferință urinară găsesc mai puține sau mai multe dintre elementele menționate acum și care sunt foarte importante, pentru că dacă nu le corectăm, și sunt ușor de corectat, orice învăț are și un dezvăț. Încercăm să corectăm intervenind în toate locurile, vorbind cu părinții, vorbesc cu îngrijitorii de la grădiniță să trimită copilul la toaletă, să-i permită să meargă când are nevoie.

Verificăm dacă la școală sunt curate toaletele sau nu. Și dacă nu sunt, prin ce mijloace există, încercăm prin asociații de părinți sau discuții cu conducerea școlilor sau grădinițelor să investească în renovarea acestor toalete. E un lucru de multe ori trecut cu vederea, dar pe care simt din practica de zi cu zi că acolo avem foarte multe lucruri de îmbunătățit.

Aș dori, domnule doctor, să spunem cu subiect și cu predicat care sunt factorii de risc, așa, pe puncte, să știe părinții ce să evite ca să nu ajungă la faza în care copiii fac aceste infecții urinare și unele recurente.

Sunt o categorie de factori de risc care nu țin de părinți sau de ce fac sau nu fac părinții. I-am menționat deja, sunt anomaliile congenitale de căi urinare pe care le găsim făcând bilanțul unui copil care a trecut prin infecție urinară sau mai sunt situații de deficite imune, imunologice, înnăscute, diverse.

Sunt afecțiuni pe care un medic pediatru le găsește printr-un bilanț și aici părintele nu poate face nimic. În afară de a aduce copilul la medic, nu are nici cum să evite, nici cum să greșească. Dacă vorbim de factori evitabili, atunci sunt lucruri firești. Dacă îmi permiteți, exprimarea asta trebuie evitat, evitată sau tratată constipația.

E cumva pe aceeași linie cu evitatul mersului la toaletă, că nu se descurcă un copil mic de unul singur, încă nu se descurcă. Îmbrăcatul, dezbrăcatul, folositul hârtiei igienice, pățește odată un incident. Evită, nu spune la nimeni, evită. Îl găsim după o lună, după luni de zile, după ani de zile, că e foarte constipat și cu suferință și urinară și digestivă. Sau situația în care copilul nu e verificat, dar la modul că sunt copii care nu urinează dimineața la trezire, la care prima urinare din zi e la ora 12, la școală. Am constatat cu surprindere, dar întrebând găsești, și dacă întrebi părintele, zice - păi nu, se trezește, vine, mănâncă, ia micul dejun, pleacă la școală, nu-i trebuie la baie.

Aici e rolul părintelui în lucrurile firești. Nu ieși din casă până nu mergi la toaletă, dar în majoritatea situațiilor copilul nu trebuie trimis, că face ca așa simte nevoie. Dar dacă părintele constată asta sau noi, ca și medici, întrebăm, iar câteodată se uită părinții la noi de ce întrebăm, dar are foarte mare relevanță. Urina se strânge vezică de seară de la culcare până a doua zi la amiază. O vezică iarăși care se umple excesiv, care nu se golește eficient. O vezică extrem de plin nu se golește eficient la prima urinare și după aia așa intrăm într-un cerc vicios și atâta ne lipsește să facem o analiză care poate greșit prelucrată arată infecții urinare.

Și cercul vicios se adâncește din ce în ce mai tare. Deci, ca să vă răspund la întrebare, de evitat constipația, tratată. Dacă există constipația. Orarul firesc de mers la toaletă de 4-6 ori pe zi, de atătea ori urinează o persoană sănătoasă. Normal că dacă bei mai multe lichide într-o zi, vei urina mai des și invers, dar în medie de 4, 5, 6 ori pe 24 de ore trebuie mers la toaletă. Sunt copii care merg dimineața și seara sau merg la amiază și seara două micțiuni pe 24 de ore.

Nu e un lucru care să îl facă pe acel copil să fie într-o bună stare de sănătate. Din punct de vedere al părinților, în rest, așa ca și în viața de familie, nu prea ai ce să faci ca să eviți infecția urinară. În afară de lucrurile banale, aparent banale, dar foarte importante, cum sunt igiena mersului la toaletă ca să le cuprind toate astea într-o singură expresie. În rest, nu cunosc regimuri alimentare care să predispună pe copil la infecții sau activități care să îl predispună pe copil la infecții.

Am înțeles! Putem să trecem puțin, dacă se poate, și la partea de tratament. Ați spus în timpul intervenției că se tratează cu antibiotice că trebuie facută antibiograma, ca să nu dăm după ureche.

Se inițiază tratament antibiotic când vine un copil la care constați că are infecție urinară și cum constați? Pe baza simptomelor și pe baza unui examen de urină. Sedimentul urinar și biochimia urinară, obținem rezultatul în 20 de minute sau bandeletă urinară, de la care obține rezultatul într-un minut și care ne dă răspunsul la întrebarea în urina copilului sunt microbi sau nu?

Și organismul reacționează sau nu?

Am început discuția cu definiția infecției urinare. Asta trebuie căutat! Deci analiza care spune dacă un copil are infecție urinară sau nu este acel aparent banal sediment urinar în care văd fie examinat sedimentul la microscop, fie teste biochimice care îmi spun dacă în urina copilului sunt bacterii și dacă sunt leucocite. Urocultura este un test complementar. Nu e mai bună una decât alta, sunt informații complementare.

Urocultura îmi dă numele bacteriei și lista de antibiotice cu care pot să o tratez. Neajunsul  uroculturii, e că am rezultatul în două trei zile și mai ales dacă e o stare clinică mai gravă la copilului nu poți să îl lași și e valabil și la adulți, nu poți să lași în suferință încă trei zile până când o să obțin lista de antibiotice. Așa că, pe baza simptomelor și pe baza sedimentului urinar, aflu deja că acel copil are sau nu are infecție urinară.

Pe baza unor analize de sânge văd dacă este o infecție cu potențial grav sau nu. Adică este o cistită sau o pielonefrită, o infecție a vezicii urinare care nu are neapărat un potențial foarte grav sau o pielonefrită, infecție a rinichiului care necesită un tratament mai energic. Imediat ce am acest diagnostic și într-o cameră de gardă sau într-un serviciu de ambulator, ai rezultatul ăsta am să zic într-o oră, într-un termen rezonabil.

Tratamentul antibiotic se inițiază empiric. Empiric înseamnă administrând niște medicamente sau cu care credem că acoperim tipul de germeni care cauzează cel mai des infecțiile urinare și ăsta este tipul de atitudine terapeutică statutată în toate ghidurile de practică, nu este ceva pe plan local. Urmând ca după două-trei zile, când obținem rezultatul uroculturii, în funcție de rezultatul uroculturii, unde vom vedea dacă medicamentul administrat de noi este eficient sau nu pe acel microb.

Și doi la mână, în funcție de evoluția copilului, care după două-trei zile ar trebui să fie semnificativ mai bine. Deci, în funcție de aceste două informații, rezultatul uroculturii și evoluția sub tratamentul empiric inițiat, o să știm cu ce, dacă e cazul, să continuăm sau nu, dincolo de cele trei zile sau cu ce medicament.

Asta e atitudinea standard în cazul tuturor infecțiilor urinare, și la copii și la adulți. Ce vine suplimentar ca și atitudine terapeutică la copii, e situația în care și din nou, în camera de garda sau într-un ambulator rapid putem pune acest diagnostic, dacă un copil are factori de risc pentru o evoluție gravă a infecției urinare. Și când zic asta, zic hidronefroză, adică dilatația unui rinichi. Dacă există așa ceva, atunci acel copil trebuie supravegheat mult mai atent. Deci, dacă la un copil cu infecție urinară, repet, pe baza simptomelor și pe baza examenului de urină pe care îl obținem în câteva minute, dacă ajungem la concluzia că e infecție urinară, la acel copil suplimentar verificăm dacă are sau nu hidronefroză.

Pentru că dacă are hidronefroză e bine fie să îl internăm, fie să îl chemăm foarte, foarte repede, peste câteva ore sau a doua zi la un control. Pentru că infecțiile urinare care apar pe un aparat urinar cu acest tip de probleme, cu stază urinară, cu dilatația rinichiului, pot să aibă un profil de evoluție mai grav, care să impună nu doar tratament medicamentos, să impună asocierea de antibiotice sau să impună poate chiar și un gest chirurgical. Sunt rare situațiile. Nu vreau să sperii pe nimeni acum, dar când ți se întâmplă ție, nu contează că e rară și noi, ca și clinicieni, trebuie să punem răul în față și să verificăm totdeauna și ne bucurăm că nu găsim factorii de gravitate.

Avem și o întrebare - dacă se pot extinde infecțiile urinare și în alte părți ale corpului?

Este o situație gravă. Dacă o infecție urinară nu e identificată la timp și nu e tratată la timp sau dacă este o infecție urinară pe un aparat urinar obstructiv. Că asta este și pentru noi, marele hop, ca să zic așa, în marele bau-bau să zic, este infecția urinară care evoluează pe un aparat urinar cu hidronefroză. Pentru că atunci germenii se înmulțesc în zona unde băltește urina. Dacă nu sunt evacuați la timp, trec în sânge, apare septicemia și evoluție foarte gravă, care antrenează chiar și prognosticul vital. Din nou, sunt situații rare, se întâmplă rar, dar totdeauna verificăm pentru alea 1 din 100 care care ne poate pune probleme de evoluție.

De regulă, nu se extind, infecțiile urinare dacă sunt identificate la timp, inițiat tratamentul și verificat să nu fie un aparat urinar cu probleme. De regulă, răspund bine la tratament și nu evoluează către acea situație gravă de septicemie.

Și ar mai fi o întrebare - dacă statul cu picioarele pe rece sau cu fundul pe ceva rece poate poate determina o infecție urinară?

Pe de o parte, la unele persoane determină simptome. Asta fără îndoială că am întâlnit astfel de pacienți. Nu văd modul logic prin care…
Una din situațiile pe care ați menționat-o umblatul fără șosete pe gresia rece.

E un exemplu mult citat - Oare de unde o fi domnule doctor? Oare din cauza asta? Mai degrabă nu. Mai degrabă e o coincidență. Nu pot să neg faptul că am întâlnit pacienți care au avut suferințe de tot soiul după ce au stat pe un obiect rece, pe un scaun rece, în mașina rece, iarna fără încălzire în scaun, dar mai degrabă bărbați cu suferință la nivelul prostatei, nu copii care să ajungă să aibă infecții urinare din cauză că au umblat dezbrăcați sau au stat pe rece.

Vă mulțumim tare frumos pentru toate informațiile oferite în legătură cu aceste infecții urinare repetate. A fost alături de noi domnul doctor Dan Vasile Stanca, medic primar urolog cu interes în domeniul urologiei pediatrice.

Sper să mai avem ocazia să discutăm pe această temă sau pe altele legate de urologie pediatrică. Vouă vă mulțumim că v-ați uitat la o nouă ediție Wikimedica și vă mai așteptăm și la alte ediții!