Alege sectiunea

EDU.REGINAMARIA.RO

Cum îngrijim sănătatea mintală a copililor noștri

Articol de Roxana Melnicu Senior Editor
Copilul este o ființă mică, dar prin asta nu trebuie să înțelegem că este un adult mai mic. Copilul este diferit de adult în special prin prisma imaturității și dependenței sale.
Pentru a crește și a deveni o ființă întreagă, copilul cere de la părinții săi (sau de la persoanele care îsi asumă față de el funcția de îngrijitori stabili și responsabili) două atitudini psihice fundamentale, care pot fi receptate ca doi poli: să fie iubit și acceptat necondiționat; să fie respectat, deci să fie recunoscut ca o ființă umană în individualitatea sa.

În paralel, el are nevoie de modele de ființe umane întregi, iar primele modele sunt, firesc, părinții. Deci, are nevoie să interacționeze cu părinți care se respectă pe sine, care au individualitatea și delimitările proprii. Modelul social de părinte care “face totul” pentru copil, cu abnegație, care “uită de sine” și “se sacrifică” pentru progenitură, model respectat în societatea noastră - pe paliere și în moduri cât se poate de diverse - se cere la rândul lui moderat sau limitat de exigența de a reprezenta pentru copilul în creștere un exemplu de integritate - iar aici cheia este delimitarea, definirea limitelor, pe care copilul nu o poate face singur și de la sine putere dacă nu primește exemplu de la părinte.

Iubirea pe care i-o purtăm copilului are limite numai în respectul pe care i-l purtăm - iar această problematică se poate acutiza mai ales în cazul mamelor. Oricât de mult și-ar iubi o mamă copilul, oricât de puternic ar fi pentru ea sentimentul ca acest copil a fost parte din trupul ei, ea trebuie să fie în același timp cât se poate de conștientă că acest copil este un individ diferit de ea, cu propriile sale înzestrări și cu propriile drepturi de a se descoperi pe sine și de a fi liber. Acest fapt - poate în aparență simplu - nu este totdeauna simplu de realizat pentru mamă, dar este vital pentru sănătatea psihică a copilului.

Limitându-ne pornirile proprii de a-l controla sau de a-l copleși cu iubirea maternă care amenință să se transforme în fuziune, putem să îi punem și lui acele limite sănătoase, care descriu marjele în interiorul cărora își va dezvolta individualitatea. 

Așa cum tot ce face copilul este oglinda a ceea ce percepe din partea adulților din anturajul
imediat, toate atitudinile sale sunt imaginea în oglindă a atitudinilor parentale. O mamă care se
plânge că are un copil invaziv sau cu un comportament nestăpânit probabil a început prin a-l invada ea însăși (manifest sau tacit) cu cererea de a fi asigurată de iubirea lui necondiționată sau chiar cu comportamente intruzive, care îi depășesc capacitatea de procesare psihică.

Copilul este o ființă eminamente dependentă, de aceea primul lucru de care are nevoie este îngrijirea și confortul, respectiv certitudinea că este acceptat iar necesitățile sale vor fi mereu ascultate și îndeplinite.

Din punct de vedere afectiv

Sănătatea mintală a copilului depinde în măsură covârșitoare de adulții din anturajul lui imediat, mai ales adulții îngrijitori. Însă aceasta nu înseamnă nicidecum că părinții sunt de vină pentru toate tulburările copilului - dar este adevărat că felul în care ei se raportează la realitatea copilului poate determina felul în care copilul trăiește diferite tulburări. Copilul este o ființă distinctă de familia sa, părintii nu sunt responsabili pentru tot ce este și tot ce face copilul lor - totuși ceea ce ei îi pot asigura în primul rând este confortul psihic, senzația de siguranță despre care vorbeam. Psihanaliștii ar numi acest lucru "un cadru conținător”, în care copilul să se simtă suficient de bun și de iubit pentru a-și explora posibilitățile.
Tocmai pentru că un copil are o capacitate limitată de explorare și testare a realității, din cauza imaturității sale inerente, acestuia trebuie să îi fie îngăduit să greșească, sub toate aspectele. Iubirea părinților trebuie să funcționeze acolo unde niciun cadru de reguli nu mai funcționează. Când copilul încalcă reguli, acest comportament ar trebui să aibă consecințe, să fie semnalat, dar prin asta el nu ar trebui să se teamă că va pierde iubirea părinților săi.

S-a discutat mult despre „iubirea necondiționată“, de existența căreia mulți se îndoiesc - fie și pentru că mereu există în orice psihism (da, și în cel matern!) condiționări inconștiente de care face abstracție discursul obișnuit. Totuși, chiar dacă este o entitate asimptotica, numita “iubire necondiționată” nu este mai puțin dezirabilă, în calitatea ei de certitudine afectivă, fundamentală pentru creștere, atât cognitivă cât și afectivă.

Copilul are nevoie de limite, cadru, reguli comportamentale, pentru că are nevoie de siguranță și predictibilitate. Dacă nu are această siguranță, el nu va putea explora (și nici învăța din explorările sale) pentru că se va teme mereu că-și va pierde casa și reperele.

Iubirea necondiționată funcționează ca un orizont afectiv, în timp ce limitele creează cadrul comportamental. Ele nu se opun una alteia. Copilul nu trebuie să ajungă să se teamă că încălcarea regulii o să-l facă să piardă iubirea părinților și nu ar trebui niciodată amenințat cu asta, nici “în glumă”, deoarece aceasta este o frână imensă în calea dezvoltării sale afective către autonomie și în același timp un pașaport către condițiile extreme: depresie și/sau anxietate pe de o parte și dezinhibare și tulburări de comportament pe de cealaltă parte.

Din punct de vedere cognitiv

În raport cu tot ceea ce ține de cogniție și de interacțiunea cognitiv-afectiv, în tot amalgamul de oferte educaționale și de „parenting“ de pe piața de azi un părinte responsabil ar trebui să ia serios în considerare varianta de a studia el însuși. Dar sursa cea mai utilă nu sunt sfaturile și teoriile marketizate într-un fel sau altul pentru a părea “simple” “catchy” și “trendy”, ci chiar psihologia copilului, în abordările sale clasice. Cu cât mai amănunțit reușim să o studiem, cu atât vom avea mai multe “aha”-uri în raport cu comportamentul propriului copil, dar și în raport cu numitele teorii marketizate, pe care avem șansa de a le vedea într-o lumină mai corectă.

Înțelegerea felului în care se maturizează cogniția este fundamentală atunci când vine vorba de ceea ce îi putem cere unui copil să asimileze la o vârstă sau alta. Stadiile dezvoltării inteligenței au rămas neschimbate inclusiv în era digitală și rămân în picioare și dacă sunt explicate cu ajutorul modelelor neuronale.

Este recomandabil să te documentezi în raport cu psihologia copilului și cu stadiile dezvoltării sale cognitive și afective cât mai devreme, ideal ar fi înainte de naștere. Folosește surse științifice, chiar dacă par mai greoaie, cărțile sau articolele de popularizare pot avea cele mai bune intenții, dar pot fi incomplete.

Așa vei înțelege mai bine, de exemplu, de ce compania dispozitivelor electronice nu este deloc binevenită pentru copii. Ecranele au fost folosite drept babysitteri practic de când au intrat în circuitul consumului comun - o practică destul de veche pentru a putea avea deja o serie de cercetări concordante care arată efectele sale nefaste. De la deformări ale percepției la deformări ale coloanei, de la dependența în raport cu ecranul la reducerea câmpului și orizontului atenției, aceste efecte se văd la toate vârstele, dar devin aparente și îngrijorătoare mai ales la intrarea în școală.

Părinții încă sunt uimiți de „abilitățile tehnice extraordinare“ ale unui copil de 2 ani care se descurcă la butoane mai bine decât un adult, însă important este să reflectăm și la ceea ce el învață și la modul cum învață. S-a constatat de exemplu că acei copii care petrec foarte mult timp în compania ecranelor aleg de obicei cele mai vii, mai dinamice și mai colorate conținuturi, filme de tipul tik tok,
foarte provocatoare și ofertante într-un anumit registru senzorial, astfel încât apoi realitatea li se poate părea neatrăgătoare și nu îi mai pot acorda atenție. E drept că învățătoarea nu se va putea niciodată mișca la fel de repede ca Superman și că tot ceea ce povestește ea în timp real are nevoie pur și simplu de mai mult timp pentru a fi perceput. Pe de altă parte însa, aceiași copii țintuiți în fața ecranelor își pierd și tonusul și coordonarea motrice - treptat diminuează și interesul natural al copilului pentru motricitate, pe măsură ce aceasta devine din ce în ce mai dificilă și intervine deja obezitatea.

Deci, unul dintre lucrurile cele mai importante pe care un părinte le poate face pentru a păstra sănătatea mintală a copilului său este acela de a-l păstra în contact cu realitatea fizică, cu corpul său fizic, cu mișcarea. Motricitatea nu este divertisment, ci face parte din natura copilului și este un factor decisiv inclusiv pentru dezvoltarea sa intelectuală și afectivă.

Apoi, mai ales când copilul intră în colectivități, un părinte care ține la el nu-l va copleși cu activități și cereri. Nu e firesc să vedem copii cu orare mai încărcate decât programul unui director executiv de multinațională! Copilul are nevoie și de timp liber, nestructurat. Inclusiv de jocuri din
care „nu învață nimic“. E nevoie ca părinții să fie atenți la comportamentul celui mic și să nu permită instalarea burnoutului infantil.

A nu face nimic, a se juca fără reguli și obiective, a avea drept motivație numai propriile pofte și gusturi, a lăsa curs liber imaginației: aceste momente care caracterizează conceptul de „copilărie fără griji“ devin în zilele noastre din ce în ce mai rare. Studii statistice europene arată că, acum, copilul european urban nu petrece mai mult de 30 de minute în exterior fără supraveghere, față de 3-4 ore în trecut. Tot la nivel european, aproape de 90% dintre adolescenții care declară că se simt sub presiune se plâng că nu au destul timp liber. În cele din urmă, sursa stresului este interioară: ei integrează foarte repede așteptările care li se adresează și se pun ei înșiși sub presiune.

Fiecare interval de vârstă are nevoie de o îngrijire aparte

Exigențele vârstelor: ce este cel mai important să faci ca părinte?

0-1 an 
Îngrijești, ești prezent și nu uiți nicio clipă că îngrijirile nu sunt niciodată pur fizice.

1-3 ani 
Vorbești cu copilul mult, clar și corect, conții emoții negative, exprimi iubirea.

3-6 ani 
Exprimi limite, ca să îi permiți individualității sale să se delimiteze. Nu uita că elementul copilului sunt mișcarea și jocul, iar din ele copilul învață și mai ales își modelează psihicul pentru învățarea ulterioară - nu grăbi deci învățarea formală și nu-i înlocui prietenii de joacă nici cu profesori, dar nici cu ecrane. Hrănește-i fantezia și istețimea, dar nu insista cu repetiția.

6-12 ani 
Sprijini procesul de învățare explorând individualitatea copilului și respectând-o. Ajuți, dar nu forțezi. Nu supraîncarci și nu judeci abuziv.

12-14 ani 
Sprijini copilul în pragul intrării sale la maturitatea sexuală

14-18 ani
Îi respecți individualitatea și nu pierzi legătura cu el, orice s-ar întâmpla și te-ar contraria. Așa poți veghea asupra lui, dar cu discreție. Nu are rost să vă prefaceți că sunteți doar prieteni, de fapt sunteți mult mai mult decât atât și nu are sens să faceți abstracție de asta.