Bine nu e suficient

In Romania exista oameni carora le pasa de cei din jur, de comunitatea in care traiesc – oameni preocupati de mai binele comun. Sunt acele persoane care nu stiu ce inseamna indiferenta, pentru care nu exista ”nu se poate”. Fiecare dintre noi cunoaste pe cineva care se potriveste acestei descrieri: un prieten, un vecin, o ruda, un coleg.

Ne propunem sa adunam aici o parte din povestile lor. Pentru ca noi credem ca dorinta lor de mai bine se transmite de la om la om si poate fi o sursa de inspiratie pentru noi toti.

Inspirati de povestile lor, construim reteaua medicala pentru care bine nu e suficient.

Portii de bine pentru toata lumea

O masa calda

Am inceput vara lui 2013 la Cantina Primariei din Cluj, intr-un grup mic de voluntari. Atunci a fost prima data cand am gatit pentru persoanele nevoiase. 5 bucatari de ocazie, 50 de portii, 50 de oameni care au avut acces la o masa calda, 50 de zambete si de multumiri mai sincere decat orice. De atunci, asa ne-a ramas numele, simplu si sugestiv: o masa calda. Tot de atunci, i-am dat un alt sens lui ”joi, la 16:00, in Piata Muzeului”, continuand sa impartim mancare in fiecare saptamana.

Lumea are nevoie de fapte bune. Dovada sunt sutele de oameni care asteapta cu nerabdare masa pregatita de noi. Ceea ce am observat pe parcurs este faptul ca nu doar beneficiarii ajung sa se hraneasca din acest proiect, ci si voluntarii, care au gasit aici cadrul perfect pentru a face fapte bune si pentru a-si lua doza de energie, optimism, poate chiar de speranta. Pentru ca, odata ce devii parte din echipa, iti recapeti speranta ca poti schimba lumea prin gesturi mici.

Pentru noi binele incape intr-o caserola, este gustos si asigura necesarul de proteine si vitamine pentru o zi. Atunci cand gatesti pentru cineva, binele devine mult mai personal decat atunci cand daruiesti, de exemplu, iar rasplata este pe masura. Exista companii care, in loc sa isi trimita angajatii in teambuilding, ii incurajeaza sa vina sa ne ajute, iar angajatii sunt foarte receptivi la astfel de initiative. In bucatarie, conceptul de echipa se materializeaza si se leaga prietenii frumoase.
Daca in prima zi am fost 5 oameni, intre timp am crescut si am ajuns sa avem 8 cantine, dintre care 4 in Cluj si celelalte in Bucuresti, Bistrita si Satu Mare. Am fost exact ca un bulgare de zapada mic care s-a rostogolit si a crescut, alimentat in permanenta de bunatatea si dorinta de implicare a voluntarilor si a celor care ne-au sponsorizat demersul.

Sunt foarte multi cei carora timpul nu le permite, dar doresc sa fie parte din proiectul nostru si ne sustin financiar. Primim donatii in sume mai mari sau mai mici, dar cu regularitate si cu mesaje care intotdeauna ne emotioneaza cand le citim de pe extrasul de cont. Sponsori avem putini, dar donatori persoane fizice avem foarte multi. Ei ne tin in viata proiectul, si simt ca niciodata nu le multumesc indeajuns. Principiul nostru de 2 lei cheltuiti pe caserola de mancare ii inspira sa ne sustina.

Dorim sa ne continuam dezvoltarea si avem incredere ca si acum, dupa 5 ani, povestea meselor calde este abia la inceput. Pentru ca binele nu se termina niciodata.

Binele merge la gradinita

Maria Gheorghiu, Asociatia OvidiuRo

Educatia nu decide destine. Educatia da sansa oricui sa isi modeleze viitorul, un viitor mai bun, o viata decenta. Este instrumentul care, odata ce ajunge in mainile unui copil, ii ofera libertate. Pornind de la principiul ca situatia materiala a familiei nu trebuie sa conditioneze normalul, Asociatia OvidiuRo isi doreste sa ajute cele mai sarace comunitati sa inscrie cat mai multi copii la gradinita. Acum 3 ani,  programul „Fiecare copil in gradinita” a ajuns parte din lege. In acest fel, familiile cu venituri mici au ajuns sa primeasca tichete sociale pentru fiecare prescolar trimis la gradinita.

Binele nu poate fi ierarhizat, adica indiferent de grupul catre care iti indrepti sprijinul si de modul in care transpui binele in fapte, implicarea este nepretuita. Pentru mine, binele inseamna sa fiu alaturi de cei care nu pot inca sa lupte si sa isi apere interesele. Indiferent de provenienta, toti copiii sunt exceptionali, iar pentru dezvoltarea potentialului lor este nevoie doar de carti ilustrate, interactive, specifice varstei prescolare, materiale de calitate si profesori formati in metode de predare centrate pe copil. De exemplu, doar 15 din 100 cele mai sarace gradinite pe care le-am vizitat aveau un raft pentru carti. Prin toate initiativele OvidiuRo, oferim sanse.

Primii pasi sunt cei mai importanti si cei mai dificili. Cu toate acestea, ne luptam in continuare cu faptul ca oamenii nu constientizeaza importanta educatiei timpurii. De o mai multa atentie se bucura invatamantul gimnazial si cel liceal. Din punctul meu de vedere, multe dintre problemele care apar ulterior, abandonul scolar sau dificultatile de integrare in comunitate, isi pot gasi rezolvarea inca de la gradinita.

Copiii de 3-6 ani, adica cei de gradinita, au capacitati fantastice de asimilare a informatiilor si de invatare. Au foarte multe ”de ce-uri”, pe care adultii din jurul lor trebuie sa le incurajeze, dar pentru care trebuie sa gaseasca si raspunsuri. In cazul familiilor din medii defavorizate, prioritatile nu sunt curiozitatile celor mici. In lupta pentru supravietuire, eforturile si energia sunt directionate catre nevoile de baza. Copiii au nevoie de suport specializat pentru a se dezvolta. Gradinita nu este doar locul care ii pregateste pentru scoala, ci locul in care se formeaza intelectual si emotional pentru viata. Ii ofera celui mic modele demne de urmat si valori de baza, precum politetea si responsabilitatea.

Cea mai buna investitie pe care o putem face, ca societate, este sa ne asiguram ca actiunile noastre au ca rezultat, direct sau indirect, un viitor mai bun pentru generatiile viitoare. Este o investitie dificila, pe termen lung spre foarte lung. Poate ca nu vom fi noi cei care se vor bucura de rezultat, dar asta nu ne descurajeaza. Pana la urma, asa ar trebui sa inceapa binele, de la tine strict catre altii.

Bine din si pentru natura

Marina Dragu – membra a Grupului de Initiativa Civica Lacul Tei

M-am nascut in Stefanesti, in judetul Botosani, intr-o casa inconjurata din toate partile de dealuri si cranguri. Toata copilaria mea a fost o explorare continua a vegetatiei de acolo. De aproape 30 de ani locuiesc langa parcul circului, inconjurata de blocuri, dar dragostea si grija fata de natura au ramas neschimbate.

Cand am plecat de acasa, la Bucuresti, din dorinta de a imi gasi locul, tata mi-a dat un sfat pe care il pastrez si acum in suflet. Mi-a spus ca atunci cand simt ca imi este greu, nu trebuie sa ma incred in oameni. In schimb m-a indemnat sa gasesc un copac, intr-un parc si sa ma destainui lui. Natura nu iti raspunde, dar te asculta, te ajuta sa reflectezi, practic sa gasesti singur directia.

Pentru mine este natural sa dau inapoi macar o parte din binele pe care mediul inconjurator mi-l ofera. Nu este un efort, ci un reflex pe care ar trebui sa il avem toti. Acesta este obiectivul meu in Grupul de Initiativa Civica Lacul Tei, de fapt fiecare membru al grupului lupta, cu propriile arme si resurse, sa salveze minunatiile naturale din zona. Atunci cand oameni motivati se unesc pentru un scop comun, orice initiativa are sanse vii de reusita. In 2012, de exemplu, am demarat o campanie pentru salvarea lacului cu lotusi indieni. Nivelul apei din lac era foarte scazut, iar intreaga vegetatie era in pericol. Astfel, instalatia de irigatie, care nu era functionala de 7 ani, a fost reparata. Impreuna am reusit sa daramam zidul de indiferenta si sa refacem echilibrul lacului. 
Natura a stiut mereu sa se protejeze, s-a adaptat tuturor conditiilor impuse de mediu, intr-o uniune perfecta. Noi, oamenii, am fost singurii care am reusit sa ne impotrivim ei, sa ne indepartam. Pe mine ma intristeaza asta, dar in acelasi timp stiu ca nu pot face mai mult decat sa merg in sens invers, cu iubire, spre natura. Sunt convinsa ca puterea exemplului bun este mai mare decat comoditatea si nepasarea. Asa a fost mereu, si chiar si in lumea asta, in care totul se schimba, unele lucruri raman la fel.
Bine cu sens

Alina Kasprovschi

Atunci cand am terminat facultatea de comunicare, bine era sa lucrezi pentru corporatii si branduri globale. Asa ca, timp de zece ani, am coordonat campanii si bugete pentru nume mari din domeniul telecom, al bunurilor de larg consum sau serviciilor financiare. Calatoream mult, campaniile la care lucram se vedeau la televizor, iar bugetele se numarau in milioane de dolari. Era o munca frumoasa, diversa si foarte bine platita. Dar imi lipsea ceva.

”Ceva-ul” mi-a devenit clar in vara anului 2009, pe acoperisul unei case in constructie, intr-un sat de langa Constanta. Faceam voluntariat pentru Habitat for Humanity, organizatia globala care ajuta familiile in nevoie sa isi construiasca o casa, cu voluntari pe post de echipa de muncitori. La cinci metri deasupra pamantului, am avut revelatia ca munca mea ofera o casa decenta unei familii pe care o puteam vedea.

Si atunci mi-a fost clar. Aveam nevoie de sens, dincolo de salariu, calatorii si sedinte de planificare. Trebuia sa imi folosesc experienta de pana atunci ca sa fac bine si sa ii ajut pe altii sa faca bine.

La foarte scurt timp dupa asta, am citit un anunt care incepea asa: ”Vrei sa faci un bine, fa-l bine.” Am stiut ca e despre mine. Si am fost selectata, alaturi de oameni din alte comunitati locale, sa dezvoltam filantropia locala in Romania.

Doi ani mai tarziu, in 2011, porneam Fundatia Comunitara Bucuresti. O fundatie comunitara, asa cum sunt peste doua mii in intreaga lume, lucreaza pentru binele comunitatii pe care o are in grija. Face asta strangand bani de la oameni si companii din comunitatea locala si finantand proiecte pentru comunitatea locala. De atunci am oferit in comunitate un milion de euro. Banii vin de la mii de donatori, mici si mari, si au mers catre mai mult de 300 de proiecte. Am finantat proiecte educationale, de mediu, care lucreaza cu varstnici sau care creeaza noi spatii publice in oras. Am oferit burse, am contribuit la tabere, am sustinut festivaluri culturale si intalniri intre vecinii din cartiere.

In tot acest timp, am invatat ca oamenii vor sa faca bine daca au incredere ca resursele lor sunt folosite responsabil si acolo unde e nevoie. Ca e cel putin la fel de bine pentru cel care da, ca pentru cel care primeste. Si ca putem sa facem mai bine, si mai mult, impreuna, fara sa ii asteptam pe altii sa vina sa ne ajute. Iar misiunea vietii mele a devenit sa gasesc oamenii care fac mai bine si sa ii sustin, cu resurse si recunoastere, sa nu renunte. Ca sa ne fie tuturor mai bine.

Bine contra cronometru

Andreea Danaricu

Am fost invatata de mica sa nu fiu indiferenta fata de cei din jur. Asa a ajuns viata mea de liceu sa se imparta intre teze, bacalaureat si situatiile de urgenta. Pentru mine binele nu are forma sau definitie: poate fi un cuvant, un zambet, o incurajare sau salvarea unei vieti. Ce ne impiedica atunci? Cred ca tendinta de a gasi mereu scuze. De aceea ma straduiesc sa spun cat se poate de rar ”Nu pot, nu am timp”. Prefer oricand un ambitios ”Voi incerca”.

Am inceput sa fac voluntariat de la 16 ani. Mi-am dorit sa investesc cumva energia si entuziasmul pe care le am, iar recompensa mea preferata este faptul ca la finalul zilei, cand trag linie, pot spune ca am ajutat macar un om. Asa am ajuns Salvator din pasiune, voluntar in cadrul Inspectoratului pentru Situatii de Urgenta Gorj, in echipajul SMURD. Imi place foarte mult aceasta activitate si faptul ca pot sa ajut oameni in momentele in care au cea mai mare nevoie de sprijin.

Cand sunt in misiune alaturi de colegii mei, timpul capata alta valoare, alta intensitate. Sunetul alarmei este semnalul clar ca trebuie sa lasi de-o parte grijile tale, sa iti aduni toate fortele, sa te concentrezi si sa fii pregatit pentru orice fel de situatie: de la accident rutier, pana la infarct sau accident vascular cerebral. De asemenea, intervine neprevazutul, care poate schimba intr-o secunda starea unui pacient si, inevitabil, modul in care intervenim. La inceput aveam emotii, dar in timp am invatat sa le controlez si sa le folosesc in mod constructiv.

In cele mai multe cazuri trebuie sa acorzi si suport psihologic, iar atunci, in functie de starea pacientului, faci tot ce poti pentru a afla informatii despre eveniment, antecedente medicale. Alteori, cea mai mare provocare este sa il linistim pe omul aflat in suferinta, sa ii dam increderea ca este pe maini bune si ca totul va fi bine.

Le sunt foarte recunoscatoare colegilor mei pentru bunatatea cu care m-au primit in echipa si pentru rabdarea pe care au avut-o inca din prima zi de colaborare. Datorita lor ajut si ma dezvolt in acelasi timp.

Dorinta mea este sa devin medic, iar prin voluntariat am ajuns sa traiesc deja secvente din viata care ma asteapta.

Poate ca am gresit la inceput, poate ca binele nu are o definitie universal acceptata, dar pentru mine inseamna sa fii alaturi de oameni atunci cand au cea mai mare nevoie de sprijinul tau. Inseamna acele clipe in care ei si starea lor sunt mai importante decat tine.

Banca pentru alimente si fapte bune

Vedeam in fiecare zi oameni care au nevoie de sustinere, de ajutor, oameni diferiti cu probleme diferite. Tot in fiecare zi ma intrebam cum pot sa ii ajut, ce pot sa fac astfel incat sa le imbunatatesc vietile, indiferent de cat de diferite ar fi fost ele. Am simplificat problema si am ajuns la baza piramidei de nevoi umane, la hrana.  

Asa a luat nastere, in 2016, Asociatia Banca pentru Colectarea si Distributia Alimentelor.

In termeni simpli si lipsiti de birocratiile din spate, activitatea noastra poate fi explicata astfel: colectam alimente si produse de igiena personala aflate in termen de valabilitate sau produse care sunt bune, dar de care detinatorii lor nu mai au nevoie.

In urma acestui proces, le redistribuim gratuit organizatiilor care ofera servicii persoanelor defavorizate.

Acesta este modul in care sprijinim organizatiile non-guvernamentale sa isi desfasoare activitatea. As minti sa spun ca a fost usor. Ai crede ca daca vrei sa ajuti, toate portile ti se deschid, dar pe parcurs am realizat ca drumul spre bine este pavat cu mai multe obstacole decat drumul spre succes. Dupa 2 ani de activitate, imi dau seama ca motivatia nu este suficienta pentru un astfel de proiect. Ai nevoie de o doza de nebunie si de naivitate, care sa te faca sa continui, avand in minte doar rezultatul final.

In ziua de astazi exista cantitati foarte mari de alimente care ajung sa fie aruncate. Din punctul meu de vedere aceasta situatie nu ar trebui sa fie permisa. Noi facem bine prin simplul fapt ca prevenim un rau – risipa alimentara. Este genul de activitate accesibila oricui: companii care produc, stocheaza, livreaza sau comercializeaza astfel de bunuri. Printre partenerii nostri se numara si oameni care vor sa ajute.

Imi doresc ca mesajul nostru sa ajunga la cat mai multa lume. As vrea ca oamenii sa constientizeze ca binele nu inseamna prea mult efort si investitii. Este suficient sa oferi celui de langa tine un covrig. Pentru tine nu inseamna prea mult, dar pentru respectiva persoana poate sa fie cel mai frumos lucru care i s-a intamplat in ultima saptamana.

Text de Gabriel Sescu

Dansul binelui

Fundatia Hategan

Fundatia Hategan s-a nascut in 2012, sub numele de Fundatia Balul Vienez de la Timisoara, cu scopul de a readuce traditia balurilor de alta data care aveau loc în orasul cunoscut ca „Mica Viena”. De la prima editie ne-am dat seama ca evenimentul nostru a format în jurul lui o comunitate unita de un set de valori comune: demnitatea umana, sustinerea educatiei, valorificarea traditiei, eleganta. De atunci, Balul Vienez s-a bucurat de sustinerea tuturor si a capatat mai multe intelesuri.

In primul rand, este un eveniment caritabil, unde oamenii de afaceri straini si locali vin sa sprijine copiii cu resurse si oportunitati limitate. De asemenea, Balul Vienez este un eveniment cultural care, aflat la a VII-a editie in 2018, face parte din agenda culturala a orasului si a regiunii. Si nu in ultimul rand este un important demers educational. In fiecare an oferim lectii de dans de societate si conduita sociala copiilor si tinerilor. Din 2012, peste 1000 de tineri au urmat cursurile oferite de noi. Dintre acestia, peste 80 sunt parte din programul artistic al Balului Vienez de la Timisoara.
Credem in puterea de schimbare pe care o are generozitatea. Desi la prima strigare pare un concept strans legat de latura materiala, daca analizezi in profunzime, ajungi la concluzia ca generozitatea are foarte multe traduceri, bunavointa si dorinta de implicare fiind din experienta noastra de pana acum, cele mai importante. Nu excludem nici celelalte sensuri. Cineva ne-a spus ca suntem o mica fabrica de procesare a binelui, ceea ce nu a putut decat sa ne bucure.

In prezent, Fundatia Hategan are patru directii de dezvoltare: comunitate, educatie, wellbeing si familie. In fiecare an organizam cate un program sau o initiativa pe fiecare directie de dezvoltare. Toamna anului 2018 este pentru noi un anotimp al noutatilor. Vom lansa Academia Balului Vienez de la Timisoara unde tinerilor din Timisoara li se vor oferi, pe langa cursurile de dans de societate, cursuri de implicare civica, cursuri de conduita si eticheta sociala, cursuri de relationare, cursuri de retorica si public speaking.

Toate initiativele pe care le organizam ca fundatie sau in care ne implicam ca parteneri au un singur scop: de a raspandi generozitate, pentru binele comun al tuturor partilor. Credem ca fiecare gest mic de generozitate ajuta la construirea unor comunitati puternice.

Daca nu mai gasesti nicio speranta, construieste-ti una!

Corina Puiu

Povestea Teach for Romania a inceput in toamna lui 2013, la un pranz cu John Soleanicov, care a venit cu ideea. Programul ii era cunoscut din America, unde a inceput miscarea impotriva inechitatii din educatie, acum peste 25 ani. La vremea aceea, eu eram gata sa implementez un start-up pentru una dintre cele mai mari companii de telecom din Romania. 

A fost o decizie grea, am incercat sa le fac pe amandoua cam jumatate de an, dar apoi am inteles ca este nevoie sa aleg. Am ales asa, firesc, pentru multi dintre cei care ma cunosc mai bine. Pentru ca eu sunt unul dintre copiii Teach, nascut si crescut la sat, cu provocari sociale, economice si chiar de context politic. Pentru mine, educatia a rescris povestea. Cred ca nu as intelege onest situatia acestor copii, nu as fi atat de atasata de misiunea Teach, daca eu insami nu as fi trecut prin situatii foarte dificile. Cred ca Teach este o solutie pentru o educatie de calitate, asa cum, educatia, pentru mine, a facut diferenta.

Sa fii parte din Teach inseamna o misiune de viata, un angajament pentru o educatie mai buna in Romania. Inseamna sa iti asumi sa faci ceva, sa pui umarul, sa te lasi provocat zilnic, sa te transformi in sensul in care ti-ar placea sa se intample lucrurile pe strada, la birou, in spatiile publice etc. Absolut toti cei peste 100 de profesori, invatatori si alumni Teach for Romania de acum din program sunt oameni extraordinari, care ar putea face multe alte lucruri. Dar care aleg sa predea si sa accepte provocari pe care nu multi le pot accepta. Rezultatele si determinarea lor ma inspira si ma motiveaza. Si nu numai pe mine. Ceea ce fac acesti tineri profesori, perseverenta cu care cred in potentialul oricarui copil, intensitatea iubirii lor, faptul ca sunt autentici in alegerea lor, incrancenarea cu care fac fata provocarilor, considerandu-le oportunitati si noi contexte de invatare, ii face extrem de speciali.
Declaratiile parintilor si ale copiilor reflecta un impact calitativ ridicat. Unele aspecte nici nu pot fi estimate atat de rapid. Avem copii care ne scriu cum si-au schimbat visurile sau cum au inteles ce le place, ca exista mai mult de 5 joburi in lume. Sau cum si-au schimbat alegerea de cariera, cum au incredere in ei, ca si-au propus sa devina cineva. Copii care protesteaza pentru dreptul la educatie, copii care sunt voluntari in programul de pregatire a profesorilor sau care alearga si strang fonduri, copii din Bucuresti care sustin copii din alte comunitati Teach care nu au vazut niciodata carti de povesti sau materiale auxiliare, rechizite de baza etc. Cu totii avem nevoie de apartenenta, de semnificatie, de exemple pozitive si de succes. Atat dintre alumni, cat si dintre profesori, avem exemple de oameni care si-au parasit joburile anterioare in corporatii sau chiar programatori sau antreprenori, oameni care au absolvit universitati de prestigiu din afara tarii si care sunt acum profesori in programul Teach.

Eu insami sunt exemplul de profesionist cu cariera in business si multinationale de peste 17 ani, pana la intalnirea cu ideea de program Teach. Pentru mine, educatia a rescris viitorul, iar una dintre dorintele mele este ca un viitor lider al Romaniei (Prim Ministrul sau Ministrul Educatiei) sa fie ales dintre profesorii sau copiii din programul Teach.

Realitatea din jurul nostru se schimba, cu implicarea fiecaruia.

Daca vrei sa fii fericit… alege sa fii. Daca nu mai gasesti nicio speranta, construieste-ti una. Daca esti satul si blazat de ceea ce se intampla in jurul tau, fii tu diferenta, schimbarea pe care vrei sa o vezi.

Crede in colaborare mai degraba decat in competitie! 

BINELE INTOTDEAUNA SE INTOARCE

Cristina Hurdubaia

Binele face parte din viata mea de cand ma stiu. Asa am fost educata, asa am simtit, la mine nu a fost o alegere, binele m-a ales pe mine.

La inceput nu am facut un scop in viata din a face bine. Il faceam pe ici pe colo, cu intreruperi, fara macar sa constientizez. Jurnalist fiind, mai faceam un reportaj social, mai faceam cate o mica campanie pentru a ajuta pe cineva la nevoie. Mai donam niste haine. Acum multi ani, am luat un premiu pentru jurnalism civic, la Gala Societatii Civile, pentru ca intr-o zi, am schimbat niste articole din Codul Penal ce ingradeau libertatea de exprimare a tuturor oamenilor din tara asta. Am stat fata in fata cu niste parlamentari si dupa cateva ore i-am convins ca nu e bine ce au facut ei. Hai sa ne vedem diseara la Comisia juridica, a sunat unul dintre ei la cineva. Ca asta e nebuna, ne scoate jurnalistii in strada si poate nu ne mai lasa astia sa intram in Uniunea Europeana. Era fix inainte de a intra noi in UE. Si pana seara, articolele au fost scoase. Cand m-au chemat sa imi dea premiul la Gala Societatii Civile, am simtit pentru prima data ca asta e, de fapt, menirea mea. Sa lupt si sa schimb, mai ales ca eu eram si jurnalist de investigatii.

Pe 1 martie 2010, pe vremea cand eram reporter special la o mare televiziune privata, m-au chemat sefii in sala de sedinta ca sa imi spuna fara pic de remuscare ca imi taie din salariu. Mult. Rau. Stii, e criza financiara, tu nu esti amanta nimanui, pila nimanui.... Bine, bine, si eu ce fac, ca am credit la apartament, am o mama somera, am un frate student... Te descurci tu, ca esti fata desteapta.
Si nu m-am descurcat. Am pierdut casa si banii pe care ii dadusem pe rate timp de 5 ani, am renuntat la presa si am luat-o de la zero complet. Aveam aproape 40 de ani.
Pe 30 octombrie 2015, viata mea s-a rupt in doua. In viata de dinainte si viata de dupa. Colectiv, voluntariat timp de un an pentru victime, pentru parintii victimelor, pentru sufletul meu. A fost o perioada care m-a facut sa simt ca empatia mea e la un nivel mai mare decat credeam eu. Perioada aia m-a intarit si mi-a dat puteri. Multe.
Pe 18 ianuarie 2016, intr-o noapte cumplit de geroasa, am intrat in casa si m-am intrebat tam-nesam: oare ce or face oamenii fara adapost? Unde or dormi pe frigul asta? Or rezista pana maine? Or avea cu ce sa se imbrace? Asa ca am pus mana pe laptop, am intrat pe Facebook, am creat la fel de tam-nesam pagina „Copacul cu haine”, am facut un eveniment de Facebook si am indemnat oamenii ca in urmatoarele 5 zile sa aduca haine groase in Cismigiu, pentru oamenii strazii. Socul a fost mare. O data pentru ca nu mai facuse nimeni o actiune de genul asta publica, fara miza, unde sa vina lumea sa lase haine si incaltaminte pentru oamenii strazii, iar oamenii strazii sa vina sa si le aleaga singuri. A doua oara pentru ca parcul s-a umplut de haine. A treia oara pentru ca intr-o seara, cand m-am dus in parc, am gasit o coada de 11 oameni fara adapost, pe care ii mai vazusem pe la Gara de Nord. Sefa era Cristina (o tanara de am crezut ca e barbat), care le spunea sa nu puna nimeni mana pe nimic pana nu vine doamna Cristina, adica eu, aia de a facut treaba asta pentru noi. In seara aia am stat in Cismigiu doar eu cu ei. I-am pus sa isi ia haine, multe haine, cate vor ei, oamenii insa si-au ales cate una. „Stiti cati oameni ca noi sunt in Bucuresti, doamna Cristina? 5000! Asa ca luam doar ce ne trebuie ca sa ajunga la toata lumea.” Aveau de nevoie de ghete, insa. Asa ca am postat pe Facebook. E nevoie de ghete marimea X. In 20 de minute aveam ghetele marimea X. 
 
Dupa 5 zile, in care totul a mers aproape ca pe roate, am stiut sigur ca eu asta trebuie sa fac. Si am continuat copac dupa copac. In fiecare sezon.
Si am ajuns la numarul 10. Cu haine, cu alimente, cu jucarii, cu rechizite. Facusem un test: Ia sa vedem cine aduce si alimente pentru copiii nevoiasi? Si uite asa s-au strans zeci de tone, multe tone, zeci de camioane pline cu tot ce vrei, pana la refuz.
Asa ca la un moment dat am realizat ca „Copacul cu haine” nu e despre haine, copacul cu haine e despre fapte bune. De multe ori am vrut sa renunt. E al naibii de greu sa tii o actiune de-asta in brate, in conditiile in care nu esti ONG, esti doar o fata cu copaci la cap. E greu, pentru ca banii sunt din buzunarele noastre, ale voluntarilor, masinile, depozitele, la fel. E greu pentru ca unii oameni nu inteleg rostul actiunii, ei cred ca e doar o actiune de debarasare a hainelor din dulap. E greu, pentru ca zilnic oamenii imi scriu ca au de donat haine, mobila, frigidere etc., in conditiile in care eu sunt un simplu om, cu job, cu pasiuni si ce-i drept, cu o vocatie. Dar tot e greu. Nu ma plang decat de oamenii care cred ca eu sunt la cheremul lor: dar cand veniti sa imi luati hainele, mobila sau aragazul? Copacul cu haine imi ocupa 3 sferturi din viata.
Pentru ca am fost nevoita sa preiau mai tot timpul, in afara actiunii, din multe cazuri pe care le primesc si sa le rezolv. Cuiva ii trebuie un televizor. Postez pe Facebook: e nevoie de televizor. Si apare televizorul. Patrick are nevoie de bani pentru operatia post-operatorie. Si striga pe Facebook, si striga pe la prieteni. Bunica nu stiu cui nu are lemne de iarna. Si striga dupa lemne. Mihai nu are locuinta. Si striga dupa bani de o casa. Copiii nevoiasi din comunitatea X nu au primit cadouri de la Mos Craciun. Si striga dupa cadouri.
Si uite asa, aproape zilnic, am cate ceva de facut.
La sfarsitul lui 2016 m-a sunat Dragos Patraru. Nu vrei sa vii la Starea Natiei, sa faci reportaje sociale? Cum, nu? Si de 1 an si mai bine, sunt responsabila de ceasuri bune din Starea Natiei, unde caut copii nevoiasi, buni la invatatura, care au nevoie de ajutorul nostru.
Nu, nu sunt singura in toate povestile astea despre viata, ci am ajutor de la oameni. Pentru ca fara implicarea oamenilor, eu n-as fi nimic.

Eu cred in implicare. Cred in empatie. Stiintific s-a dovedit ca empatia nu se mosteneste, nu e vreo gena, nu, nu, tine de educatie. Tine de fiecare in parte. Stiti cat de mult conteaza daca atunci cand veniti la „Copacul cu haine”, pe langa haine aduceti si o paine? Stiti cat de mult conteaza 5 lei plus 5 lei plus 5 lei si tot asa? Stiti cat conteaza sa-i cumparati o paine si un pateu omului care doarme pe strada? Enorm conteaza. Trebuie doar sa invatati sa nu-i mai judecati, pentru ca nu stiti care e drama din sufletul lor, trebuie doar sa deschideti ochii si sa faceti un exercitiu de imaginatie si sa va puneti macar 1 secunda in locul lor, pentru ca Doamne fereste, oricui i se poate intampla sa devina sarac peste noapte. Brusc. Azi ai o casa, maine te trezesti in strada, azi ai un job, maine afli ca nu esti pila nimanui, azi esti sanatos tun, maine poti afla ca ai o boala incurabila si doar cei din jurul tau te mai pot ajuta.

Fiti buni. Fiti buni in fiecare zi din an, nu doar de Craciun. Fiti buni, pentru ca binele intotdeauna se intoarce.

A, am o veste. Incepand cu 1 aprilie 2018, Copacul cu haine se va transforma in Copacul cu fapte bune.

In Cluj, Binele poarta barba

Finalul anului 2013 este momentul in care a luat nastere ideea din spatele Asociatiei Beard Brothers. Eram cativa prieteni in oras si ne-am dat seama ca este momentul in care trebuie sa facem “ceva”, sa ne implicam, sa incercam sa-i ajutam pe cei din jurul nostru. Bineinteles ca in acele momente nu ne gandeam ca acel “ceva” va deveni asociatia din care facem parte astazi.

In prezent, suntem 626 de voluntari in asociatie si am reusit sa infiintam filiale in 8 orase din Romania: Baia Mare, Brasov, Craiova, Iasi, Oradea, Satu Mare, Sibiu si Suceava.

La nivel de individ/voluntar fiecare are propria definitie a binelui. La nivel de asociatie credem ca binele se rezuma la modul in care alegem sa convietuim in societatea din care facem cu totii parte. Scopul nostru este simplu: sa schimbam mentalitati. Sa luptam impotriva stereotipurilor sociale. Sa nu discriminam.

Cand este atat de simplu sa faci bine, de ce ai face rau? Ne dorim o societate in care oamenii isi zambesc gratuit, o societate in care oamenii sunt incurajati sa fie naturali, sa traiasca in armonie, sa se ajute intre ei fara sa impuna conditii, sa se bucure de lucrurile simple. Asta este ceea ce incercam sa demonstram prin proiectele noastre, prin campaniile pe care le organizam, prin motivele pentru care mergem inainte: impreuna, cu totii putem crea acea comunitate pe care ne-o dorim. Sa nu asteptam sa faca ceilalti pentru noi.

Credem in oameni si in puterea de a face bine, indiferent de cum isi defineste fiecare dintre noi ‘binele’. Big Up!

Echipa Beard Brothers

Ultramaratonul care a salvat o viata

Alin Vorniceanu

Toata viata mea a stat sub semnul pregatirii sportive si toate premiile castigate m-au incurajat sa fiu mai bun. Insa abia cand am cunoscut-o pe Mihaela mi-am dat seama ca bunatatea trebuie data mai departe.

Intalnirea cu Mihaela – o adolescenta din Iasi care sufera de o grava malformatie congenitala si care se lupta impreuna cu familia sa, pentru supravietuire – a insemnat enorm. In primul rand, constientizarea faptului ca toate greutatile cu care m-am confruntat eu vreodata, pe care le-am considerat, rand pe rand, insurmontabile, palesc in fata suferintei ei. Apoi, pe parcursul desfasurarii Maratonului Sperantei, m-am surprins extrem de motivat sa continui pana la finish si sa fac cea mai mare performanta a carierei mele de pana acum. Si sa fac cel mai important bine de care ma simt in stare.

Am luat startul intr-o dimineata de iulie si am continuat sa alerg timp de 24 de ore, pentru a strange banii necesari ca Mihaela sa se vindece. In tot acest timp, am ascultat in casti discursuri motivationale, dar de mii de ori mai incurajator a fost sa observ masiva sustinere a iesenilor mei de pe marginea stadionului. Multi dintre ei mi s-au alaturat pe pista si au alergat cat au putut. Colegii mei sportivi m-au insotit si mai implicati, intarindu-ma mental; cat despre medici… fara ei, aceasta performanta nu ar fi fost nicidecum posibila. Rezultatul? 9188 de lei stransi – un pret nu atat de scump pe cat de nepretuita este viata ei.

Stiu ca gestul pe care l-am facut acum nu este suficient pentru a o vindeca, insa am credinta ca orice bine mai mare nu poate incepe decat cu un bine mai mic.

BINELE NU CUNOASTE DIZABILITATI

Marian Ilie

Acum 15 ani, un simplu accident mi-a redefinit posibilitatile de a trai. Atunci am primit o misiune clara - poate prea greu de inteles, de trait, de acceptat – sa-mi creez un nou fel de Bine si sa il dau mai departe. Am construit prima pensiune dedicata persoanelor cu dizabilitati, din Romania.

In decembrie 2017 am primit de la Reprezentanta Comisiei Europene in Romania premiul I la Sectiunea „Schuman-ul european in Poiana lui Iocan!”- sectiune dedicata proiectelor din mediul rural, agriculturii si pescuitului. M-am simtit un om fericit si liber. Zambesc! Binele meu nu cunoaste dizabilitati, ci, dimpotriva, alearga liber spre toti romanii care au nevoie de el. 

Sunt imobilizat intr-un fotoliu rulant de 15 ani. Dintr-o saritura in valurile marii, am ajuns sa alerg doar cu forta gandului si a Internetului, sa cer ajutor mai des, fara sa fiu o povara. Sa construiesc o noua libertate si posibilitati reale pentru toti cei aflati in cazul meu. De pilda, libertatea unei vacante in Romania. Am aflat pe pielea mea ca, in Romania, nu exista o pensiune care sa indeplineasca normele de acces pentru persoanele cu dizabilitati. Unitatile de turism fie nu prevedeau rampa de acces, fie rampa existenta urca in cerc, baia avea usa mai ingusta decat caruciorul, patul era mai sus, masa nu permitea accesul caruciorului si utilizarea era, practic, imposibila. Asa a aparut ideea de a face o pensiune adresata persoanelor cu dizabilitati.
Cu multa truda si dorinta de a-mi depasi statutul de asistat, am reusit sa scriu si sa depun un proiect cu finantare din fonduri europene. Si am reusit! In mai 2016, am inaugurat “Pensiunea Valea Fagilor” din comuna Luncavita – Valea Fagilor, judetul Tulcea - prima agropensiune din Romania destinata persoanelor cu dizabilitati. Pensiunea are 3 camere dispuse pe acelasi nivel, o bucatarie complet utilata, sufragerie, doua bai total adaptate persoanelor cu dizabilitati. Turistii au acces neingradit pe intreaga suprafata a cladirii… nu exista nici macar o treapta! Si, pe langa toate acestea, sunt bucuros ca am pastrat viu spiritul zonei: prispa infatiseaza motive populare dobrogene pictate, iar decorul din incaperi ilustreaza diversitatea culturala specifica fiecarei etnii din aceasta zona.
“BINE NU E SUFICIENT”- DE LA MINUS LA PLUS INFINIT

Visinel Balan

Sunt un om care si-a condus viata de la minus la plus infinit. Care a invatat ca binele se da “din mana in mana” si ca niciodata el nu este suficient pentru sanatatea unei tari si a oamenilor ei.

M-am nascut in satul Petresti, judetul Bacau, intr-o familie de 12 frati. Am fost al 13-lea copil… si ce noroc! La doua luni am fost smuls din bratele femeii care mi-a dat viata. Am ajuns intr-un leagan din Onesti care avea sa ma schimbe fundamental, devenind astfel unul dintre cei 100.000 de copii abandonati, in anul 1989.

Am fost un copil calator, fara sa stiu cine sunt si catre ce ma indrept. Am crescut in case de copii, in gari si pe strada. Am cersit pentru supravietuire.
Cu toate acestea, veti fi uimiti poate… am absolvit facultatea de drept, facultatea de teatru si facultatea de asistenta sociala. Alaturi de oameni frumosi, am pus bazele organizatiei ”Vocea Copiilor Abandonati” prin care contribuim la consolidarea deprinderilor de viata independenta ale copiilor din centrele de copii. In mod complementar, am creat Consiliul Tinerilor Institutionalizati, cu reprezentanta teritoriala in 16 judete – o structura de sprijin prin care tinerii institutionalizati sa aiba o voce.
 
Am predat la o scoala pentru copii supradotati, am infiintat o biblioteca in comuna Andrasesti (judetul Ialomita), am ajutat la crearea centrului multifunctional din cadrul centrului de copii „Inger Alb” din Bucuresti... si nimic din toate acestea nu a fost suficient.
Astazi, sunt implinit uman si profesional. Imi dedic intreaga energie adolescentilor care traiesc in centrele de plasament si in apartamentele de tip familial; colaborez constant cu functionarii si educatorii acestor structuri pentru a le oferi tinerilor un reper in educatie si in asteptarile lor de la viata. 
Am un infinit de Bine pe care il sporesc in fiecare zi, fara sa ma opresc.
 
Salvatorul sufletelor de pe mare

Dragos Nicolae

Anul trecut m-am inscris in ONG-ul SOS MEDITERRANEE pentru ca mi-am droit sa fac parte dintr-o echipa care salveaza vieti in Marea Mediterana. Momentele pe care le-am trait aici au fost, fara indoiala, cele mai importante din viata mea profesionala. 

Experienta de jurnalist perindat prin diferite zone de conflict nu m-a pregatit pentru cimitirul lichid, exact ce este Marea Mediterana Centrala. Nici sensibilitatea pentru diverse cauze sociale nu au anticipat ce avea sa vina. Realitatea pe care am gasit-o anul trecut, cand m-am dus sa scriu, de pe teren, un material despre SOS MEDITERRANEE, m-a facut sa ma inrolez voluntar imediat. Organizatia maritima si umanitara se lupta de doi ani sa salveze migrantii din Africa si Asia care scapa din centrele de detentie din Libia si se incumeta sa traverseze Marea Mediterana in barci gonflabile sau din lemn, expunandu-se unui risc imposibil de calculat. Nava pe care lucrez, Aquarius, a salvat peste 28 de mii de oameni in ultimii doi ani. Incepand cu 2014, peste 16.000 de oameni s-au inecat in Mediterana, dintre care peste 500 doar anul acesta. Realitatea acestor cifre, dar si multimea victimelor, copiii decedati sau ramasi orfani, m-au facut sa redefinesc notiunea de “bine”.

“Bine” inseamna acum succesul unei operatiuni de salvare, adunarea ramasitelor unei tragedii, sansa la supravietuire a unui nou-nascut.“Binele” meu inseamna acum binele lor.