Bine nu e suficient

In Romania exista oameni carora le pasa de cei din jur, de comunitatea in care traiesc – oameni preocupati de mai binele comun. Sunt acele persoane care nu stiu ce inseamna indiferenta, pentru care nu exista ”nu se poate”. Fiecare dintre noi cunoaste pe cineva care se potriveste acestei descrieri: un prieten, un vecin, o ruda, un coleg.

Ne propunem sa adunam aici o parte din povestile lor. Pentru ca noi credem ca dorinta lor de mai bine se transmite de la om la om si poate fi o sursa de inspiratie pentru noi toti.

Inspirati de povestile lor, construim reteaua medicala pentru care bine nu e suficient.

Daca nu mai gasesti nicio speranta, construieste-ti una!

Corina Puiu

Povestea Teach for Romania a inceput in toamna lui 2013, la un pranz cu John Soleanicov, care a venit cu ideea. Programul ii era cunoscut din America, unde a inceput miscarea impotriva inechitatii din educatie, acum peste 25 ani. La vremea aceea, eu eram gata sa implementez un start-up pentru una dintre cele mai mari companii de telecom din Romania. 

A fost o decizie grea, am incercat sa le fac pe amandoua cam jumatate de an, dar apoi am inteles ca este nevoie sa aleg. Am ales asa, firesc, pentru multi dintre cei care ma cunosc mai bine. Pentru ca eu sunt unul dintre copiii Teach, nascut si crescut la sat, cu provocari sociale, economice si chiar de context politic. Pentru mine, educatia a rescris povestea. Cred ca nu as intelege onest situatia acestor copii, nu as fi atat de atasata de misiunea Teach, daca eu insami nu as fi trecut prin situatii foarte dificile. Cred ca Teach este o solutie pentru o educatie de calitate, asa cum, educatia, pentru mine, a facut diferenta.

Sa fii parte din Teach inseamna o misiune de viata, un angajament pentru o educatie mai buna in Romania. Inseamna sa iti asumi sa faci ceva, sa pui umarul, sa te lasi provocat zilnic, sa te transformi in sensul in care ti-ar placea sa se intample lucrurile pe strada, la birou, in spatiile publice etc. Absolut toti cei peste 100 de profesori, invatatori si alumni Teach for Romania de acum din program sunt oameni extraordinari, care ar putea face multe alte lucruri. Dar care aleg sa predea si sa accepte provocari pe care nu multi le pot accepta. Rezultatele si determinarea lor ma inspira si ma motiveaza. Si nu numai pe mine. Ceea ce fac acesti tineri profesori, perseverenta cu care cred in potentialul oricarui copil, intensitatea iubirii lor, faptul ca sunt autentici in alegerea lor, incrancenarea cu care fac fata provocarilor, considerandu-le oportunitati si noi contexte de invatare, ii face extrem de speciali.
Declaratiile parintilor si ale copiilor reflecta un impact calitativ ridicat. Unele aspecte nici nu pot fi estimate atat de rapid. Avem copii care ne scriu cum si-au schimbat visurile sau cum au inteles ce le place, ca exista mai mult de 5 joburi in lume. Sau cum si-au schimbat alegerea de cariera, cum au incredere in ei, ca si-au propus sa devina cineva. Copii care protesteaza pentru dreptul la educatie, copii care sunt voluntari in programul de pregatire a profesorilor sau care alearga si strang fonduri, copii din Bucuresti care sustin copii din alte comunitati Teach care nu au vazut niciodata carti de povesti sau materiale auxiliare, rechizite de baza etc. Cu totii avem nevoie de apartenenta, de semnificatie, de exemple pozitive si de succes. Atat dintre alumni, cat si dintre profesori, avem exemple de oameni care si-au parasit joburile anterioare in corporatii sau chiar programatori sau antreprenori, oameni care au absolvit universitati de prestigiu din afara tarii si care sunt acum profesori in programul Teach.

Eu insami sunt exemplul de profesionist cu cariera in business si multinationale de peste 17 ani, pana la intalnirea cu ideea de program Teach. Pentru mine, educatia a rescris viitorul, iar una dintre dorintele mele este ca un viitor lider al Romaniei (Prim Ministrul sau Ministrul Educatiei) sa fie ales dintre profesorii sau copiii din programul Teach.

Realitatea din jurul nostru se schimba, cu implicarea fiecaruia.

Daca vrei sa fii fericit… alege sa fii. Daca nu mai gasesti nicio speranta, construieste-ti una. Daca esti satul si blazat de ceea ce se intampla in jurul tau, fii tu diferenta, schimbarea pe care vrei sa o vezi.

Crede in colaborare mai degraba decat in competitie! 

BINELE INTOTDEAUNA SE INTOARCE

Cristina Hurdubaia

Binele face parte din viata mea de cand ma stiu. Asa am fost educata, asa am simtit, la mine nu a fost o alegere, binele m-a ales pe mine.

La inceput nu am facut un scop in viata din a face bine. Il faceam pe ici pe colo, cu intreruperi, fara macar sa constientizez. Jurnalist fiind, mai faceam un reportaj social, mai faceam cate o mica campanie pentru a ajuta pe cineva la nevoie. Mai donam niste haine. Acum multi ani, am luat un premiu pentru jurnalism civic, la Gala Societatii Civile, pentru ca intr-o zi, am schimbat niste articole din Codul Penal ce ingradeau libertatea de exprimare a tuturor oamenilor din tara asta. Am stat fata in fata cu niste parlamentari si dupa cateva ore i-am convins ca nu e bine ce au facut ei. Hai sa ne vedem diseara la Comisia juridica, a sunat unul dintre ei la cineva. Ca asta e nebuna, ne scoate jurnalistii in strada si poate nu ne mai lasa astia sa intram in Uniunea Europeana. Era fix inainte de a intra noi in UE. Si pana seara, articolele au fost scoase. Cand m-au chemat sa imi dea premiul la Gala Societatii Civile, am simtit pentru prima data ca asta e, de fapt, menirea mea. Sa lupt si sa schimb, mai ales ca eu eram si jurnalist de investigatii.

Pe 1 martie 2010, pe vremea cand eram reporter special la o mare televiziune privata, m-au chemat sefii in sala de sedinta ca sa imi spuna fara pic de remuscare ca imi taie din salariu. Mult. Rau. Stii, e criza financiara, tu nu esti amanta nimanui, pila nimanui.... Bine, bine, si eu ce fac, ca am credit la apartament, am o mama somera, am un frate student... Te descurci tu, ca esti fata desteapta.
Si nu m-am descurcat. Am pierdut casa si banii pe care ii dadusem pe rate timp de 5 ani, am renuntat la presa si am luat-o de la zero complet. Aveam aproape 40 de ani.
Pe 30 octombrie 2015, viata mea s-a rupt in doua. In viata de dinainte si viata de dupa. Colectiv, voluntariat timp de un an pentru victime, pentru parintii victimelor, pentru sufletul meu. A fost o perioada care m-a facut sa simt ca empatia mea e la un nivel mai mare decat credeam eu. Perioada aia m-a intarit si mi-a dat puteri. Multe.
Pe 18 ianuarie 2016, intr-o noapte cumplit de geroasa, am intrat in casa si m-am intrebat tam-nesam: oare ce or face oamenii fara adapost? Unde or dormi pe frigul asta? Or rezista pana maine? Or avea cu ce sa se imbrace? Asa ca am pus mana pe laptop, am intrat pe Facebook, am creat la fel de tam-nesam pagina „Copacul cu haine”, am facut un eveniment de Facebook si am indemnat oamenii ca in urmatoarele 5 zile sa aduca haine groase in Cismigiu, pentru oamenii strazii. Socul a fost mare. O data pentru ca nu mai facuse nimeni o actiune de genul asta publica, fara miza, unde sa vina lumea sa lase haine si incaltaminte pentru oamenii strazii, iar oamenii strazii sa vina sa si le aleaga singuri. A doua oara pentru ca parcul s-a umplut de haine. A treia oara pentru ca intr-o seara, cand m-am dus in parc, am gasit o coada de 11 oameni fara adapost, pe care ii mai vazusem pe la Gara de Nord. Sefa era Cristina (o tanara de am crezut ca e barbat), care le spunea sa nu puna nimeni mana pe nimic pana nu vine doamna Cristina, adica eu, aia de a facut treaba asta pentru noi. In seara aia am stat in Cismigiu doar eu cu ei. I-am pus sa isi ia haine, multe haine, cate vor ei, oamenii insa si-au ales cate una. „Stiti cati oameni ca noi sunt in Bucuresti, doamna Cristina? 5000! Asa ca luam doar ce ne trebuie ca sa ajunga la toata lumea.” Aveau de nevoie de ghete, insa. Asa ca am postat pe Facebook. E nevoie de ghete marimea X. In 20 de minute aveam ghetele marimea X. 
 
Dupa 5 zile, in care totul a mers aproape ca pe roate, am stiut sigur ca eu asta trebuie sa fac. Si am continuat copac dupa copac. In fiecare sezon.
Si am ajuns la numarul 10. Cu haine, cu alimente, cu jucarii, cu rechizite. Facusem un test: Ia sa vedem cine aduce si alimente pentru copiii nevoiasi? Si uite asa s-au strans zeci de tone, multe tone, zeci de camioane pline cu tot ce vrei, pana la refuz.
Asa ca la un moment dat am realizat ca „Copacul cu haine” nu e despre haine, copacul cu haine e despre fapte bune. De multe ori am vrut sa renunt. E al naibii de greu sa tii o actiune de-asta in brate, in conditiile in care nu esti ONG, esti doar o fata cu copaci la cap. E greu, pentru ca banii sunt din buzunarele noastre, ale voluntarilor, masinile, depozitele, la fel. E greu pentru ca unii oameni nu inteleg rostul actiunii, ei cred ca e doar o actiune de debarasare a hainelor din dulap. E greu, pentru ca zilnic oamenii imi scriu ca au de donat haine, mobila, frigidere etc., in conditiile in care eu sunt un simplu om, cu job, cu pasiuni si ce-i drept, cu o vocatie. Dar tot e greu. Nu ma plang decat de oamenii care cred ca eu sunt la cheremul lor: dar cand veniti sa imi luati hainele, mobila sau aragazul? Copacul cu haine imi ocupa 3 sferturi din viata.
Pentru ca am fost nevoita sa preiau mai tot timpul, in afara actiunii, din multe cazuri pe care le primesc si sa le rezolv. Cuiva ii trebuie un televizor. Postez pe Facebook: e nevoie de televizor. Si apare televizorul. Patrick are nevoie de bani pentru operatia post-operatorie. Si striga pe Facebook, si striga pe la prieteni. Bunica nu stiu cui nu are lemne de iarna. Si striga dupa lemne. Mihai nu are locuinta. Si striga dupa bani de o casa. Copiii nevoiasi din comunitatea X nu au primit cadouri de la Mos Craciun. Si striga dupa cadouri.
Si uite asa, aproape zilnic, am cate ceva de facut.
La sfarsitul lui 2016 m-a sunat Dragos Patraru. Nu vrei sa vii la Starea Natiei, sa faci reportaje sociale? Cum, nu? Si de 1 an si mai bine, sunt responsabila de ceasuri bune din Starea Natiei, unde caut copii nevoiasi, buni la invatatura, care au nevoie de ajutorul nostru.
Nu, nu sunt singura in toate povestile astea despre viata, ci am ajutor de la oameni. Pentru ca fara implicarea oamenilor, eu n-as fi nimic.

Eu cred in implicare. Cred in empatie. Stiintific s-a dovedit ca empatia nu se mosteneste, nu e vreo gena, nu, nu, tine de educatie. Tine de fiecare in parte. Stiti cat de mult conteaza daca atunci cand veniti la „Copacul cu haine”, pe langa haine aduceti si o paine? Stiti cat de mult conteaza 5 lei plus 5 lei plus 5 lei si tot asa? Stiti cat conteaza sa-i cumparati o paine si un pateu omului care doarme pe strada? Enorm conteaza. Trebuie doar sa invatati sa nu-i mai judecati, pentru ca nu stiti care e drama din sufletul lor, trebuie doar sa deschideti ochii si sa faceti un exercitiu de imaginatie si sa va puneti macar 1 secunda in locul lor, pentru ca Doamne fereste, oricui i se poate intampla sa devina sarac peste noapte. Brusc. Azi ai o casa, maine te trezesti in strada, azi ai un job, maine afli ca nu esti pila nimanui, azi esti sanatos tun, maine poti afla ca ai o boala incurabila si doar cei din jurul tau te mai pot ajuta.

Fiti buni. Fiti buni in fiecare zi din an, nu doar de Craciun. Fiti buni, pentru ca binele intotdeauna se intoarce.

A, am o veste. Incepand cu 1 aprilie 2018, Copacul cu haine se va transforma in Copacul cu fapte bune.

In Cluj, Binele poarta barba

Finalul anului 2013 este momentul in care a luat nastere ideea din spatele Asociatiei Beard Brothers. Eram cativa prieteni in oras si ne-am dat seama ca este momentul in care trebuie sa facem “ceva”, sa ne implicam, sa incercam sa-i ajutam pe cei din jurul nostru. Bineinteles ca in acele momente nu ne gandeam ca acel “ceva” va deveni asociatia din care facem parte astazi.

In prezent, suntem 626 de voluntari in asociatie si am reusit sa infiintam filiale in 8 orase din Romania: Baia Mare, Brasov, Craiova, Iasi, Oradea, Satu Mare, Sibiu si Suceava.

La nivel de individ/voluntar fiecare are propria definitie a binelui. La nivel de asociatie credem ca binele se rezuma la modul in care alegem sa convietuim in societatea din care facem cu totii parte. Scopul nostru este simplu: sa schimbam mentalitati. Sa luptam impotriva stereotipurilor sociale. Sa nu discriminam.

Cand este atat de simplu sa faci bine, de ce ai face rau? Ne dorim o societate in care oamenii isi zambesc gratuit, o societate in care oamenii sunt incurajati sa fie naturali, sa traiasca in armonie, sa se ajute intre ei fara sa impuna conditii, sa se bucure de lucrurile simple. Asta este ceea ce incercam sa demonstram prin proiectele noastre, prin campaniile pe care le organizam, prin motivele pentru care mergem inainte: impreuna, cu totii putem crea acea comunitate pe care ne-o dorim. Sa nu asteptam sa faca ceilalti pentru noi.

Credem in oameni si in puterea de a face bine, indiferent de cum isi defineste fiecare dintre noi ‘binele’. Big Up!

Echipa Beard Brothers

Ultramaratonul care a salvat o viata

Alin Vorniceanu

Toata viata mea a stat sub semnul pregatirii sportive si toate premiile castigate m-au incurajat sa fiu mai bun. Insa abia cand am cunoscut-o pe Mihaela mi-am dat seama ca bunatatea trebuie data mai departe.

Intalnirea cu Mihaela – o adolescenta din Iasi care sufera de o grava malformatie congenitala si care se lupta impreuna cu familia sa, pentru supravietuire – a insemnat enorm. In primul rand, constientizarea faptului ca toate greutatile cu care m-am confruntat eu vreodata, pe care le-am considerat, rand pe rand, insurmontabile, palesc in fata suferintei ei. Apoi, pe parcursul desfasurarii Maratonului Sperantei, m-am surprins extrem de motivat sa continui pana la finish si sa fac cea mai mare performanta a carierei mele de pana acum. Si sa fac cel mai important bine de care ma simt in stare.

Am luat startul intr-o dimineata de iulie si am continuat sa alerg timp de 24 de ore, pentru a strange banii necesari ca Mihaela sa se vindece. In tot acest timp, am ascultat in casti discursuri motivationale, dar de mii de ori mai incurajator a fost sa observ masiva sustinere a iesenilor mei de pe marginea stadionului. Multi dintre ei mi s-au alaturat pe pista si au alergat cat au putut. Colegii mei sportivi m-au insotit si mai implicati, intarindu-ma mental; cat despre medici… fara ei, aceasta performanta nu ar fi fost nicidecum posibila. Rezultatul? 9188 de lei stransi – un pret nu atat de scump pe cat de nepretuita este viata ei.

Stiu ca gestul pe care l-am facut acum nu este suficient pentru a o vindeca, insa am credinta ca orice bine mai mare nu poate incepe decat cu un bine mai mic.

BINELE NU CUNOASTE DIZABILITATI

Marian Ilie

Acum 15 ani, un simplu accident mi-a redefinit posibilitatile de a trai. Atunci am primit o misiune clara - poate prea greu de inteles, de trait, de acceptat – sa-mi creez un nou fel de Bine si sa il dau mai departe. Am construit prima pensiune dedicata persoanelor cu dizabilitati, din Romania.

In decembrie 2017 am primit de la Reprezentanta Comisiei Europene in Romania premiul I la Sectiunea „Schuman-ul european in Poiana lui Iocan!”- sectiune dedicata proiectelor din mediul rural, agriculturii si pescuitului. M-am simtit un om fericit si liber. Zambesc! Binele meu nu cunoaste dizabilitati, ci, dimpotriva, alearga liber spre toti romanii care au nevoie de el. 

Sunt imobilizat intr-un fotoliu rulant de 15 ani. Dintr-o saritura in valurile marii, am ajuns sa alerg doar cu forta gandului si a Internetului, sa cer ajutor mai des, fara sa fiu o povara. Sa construiesc o noua libertate si posibilitati reale pentru toti cei aflati in cazul meu. De pilda, libertatea unei vacante in Romania. Am aflat pe pielea mea ca, in Romania, nu exista o pensiune care sa indeplineasca normele de acces pentru persoanele cu dizabilitati. Unitatile de turism fie nu prevedeau rampa de acces, fie rampa existenta urca in cerc, baia avea usa mai ingusta decat caruciorul, patul era mai sus, masa nu permitea accesul caruciorului si utilizarea era, practic, imposibila. Asa a aparut ideea de a face o pensiune adresata persoanelor cu dizabilitati.
Cu multa truda si dorinta de a-mi depasi statutul de asistat, am reusit sa scriu si sa depun un proiect cu finantare din fonduri europene. Si am reusit! In mai 2016, am inaugurat “Pensiunea Valea Fagilor” din comuna Luncavita – Valea Fagilor, judetul Tulcea - prima agropensiune din Romania destinata persoanelor cu dizabilitati. Pensiunea are 3 camere dispuse pe acelasi nivel, o bucatarie complet utilata, sufragerie, doua bai total adaptate persoanelor cu dizabilitati. Turistii au acces neingradit pe intreaga suprafata a cladirii… nu exista nici macar o treapta! Si, pe langa toate acestea, sunt bucuros ca am pastrat viu spiritul zonei: prispa infatiseaza motive populare dobrogene pictate, iar decorul din incaperi ilustreaza diversitatea culturala specifica fiecarei etnii din aceasta zona.
“BINE NU E SUFICIENT”- DE LA MINUS LA PLUS INFINIT

Visinel Balan

Sunt un om care si-a condus viata de la minus la plus infinit. Care a invatat ca binele se da “din mana in mana” si ca niciodata el nu este suficient pentru sanatatea unei tari si a oamenilor ei.

M-am nascut in satul Petresti, judetul Bacau, intr-o familie de 12 frati. Am fost al 13-lea copil… si ce noroc! La doua luni am fost smuls din bratele femeii care mi-a dat viata. Am ajuns intr-un leagan din Onesti care avea sa ma schimbe fundamental, devenind astfel unul dintre cei 100.000 de copii abandonati, in anul 1989.

Am fost un copil calator, fara sa stiu cine sunt si catre ce ma indrept. Am crescut in case de copii, in gari si pe strada. Am cersit pentru supravietuire.
Cu toate acestea, veti fi uimiti poate… am absolvit facultatea de drept, facultatea de teatru si facultatea de asistenta sociala. Alaturi de oameni frumosi, am pus bazele organizatiei ”Vocea Copiilor Abandonati” prin care contribuim la consolidarea deprinderilor de viata independenta ale copiilor din centrele de copii. In mod complementar, am creat Consiliul Tinerilor Institutionalizati, cu reprezentanta teritoriala in 16 judete – o structura de sprijin prin care tinerii institutionalizati sa aiba o voce.
 
Am predat la o scoala pentru copii supradotati, am infiintat o biblioteca in comuna Andrasesti (judetul Ialomita), am ajutat la crearea centrului multifunctional din cadrul centrului de copii „Inger Alb” din Bucuresti... si nimic din toate acestea nu a fost suficient.
Astazi, sunt implinit uman si profesional. Imi dedic intreaga energie adolescentilor care traiesc in centrele de plasament si in apartamentele de tip familial; colaborez constant cu functionarii si educatorii acestor structuri pentru a le oferi tinerilor un reper in educatie si in asteptarile lor de la viata. 
Am un infinit de Bine pe care il sporesc in fiecare zi, fara sa ma opresc.
 
Salvatorul sufletelor de pe mare

Dragos Nicolae

Anul trecut m-am inscris in ONG-ul SOS MEDITERRANEE pentru ca mi-am droit sa fac parte dintr-o echipa care salveaza vieti in Marea Mediterana. Momentele pe care le-am trait aici au fost, fara indoiala, cele mai importante din viata mea profesionala. 

Experienta de jurnalist perindat prin diferite zone de conflict nu m-a pregatit pentru cimitirul lichid, exact ce este Marea Mediterana Centrala. Nici sensibilitatea pentru diverse cauze sociale nu au anticipat ce avea sa vina. Realitatea pe care am gasit-o anul trecut, cand m-am dus sa scriu, de pe teren, un material despre SOS MEDITERRANEE, m-a facut sa ma inrolez voluntar imediat. Organizatia maritima si umanitara se lupta de doi ani sa salveze migrantii din Africa si Asia care scapa din centrele de detentie din Libia si se incumeta sa traverseze Marea Mediterana in barci gonflabile sau din lemn, expunandu-se unui risc imposibil de calculat. Nava pe care lucrez, Aquarius, a salvat peste 28 de mii de oameni in ultimii doi ani. Incepand cu 2014, peste 16.000 de oameni s-au inecat in Mediterana, dintre care peste 500 doar anul acesta. Realitatea acestor cifre, dar si multimea victimelor, copiii decedati sau ramasi orfani, m-au facut sa redefinesc notiunea de “bine”.

“Bine” inseamna acum succesul unei operatiuni de salvare, adunarea ramasitelor unei tragedii, sansa la supravietuire a unui nou-nascut.“Binele” meu inseamna acum binele lor.

Impartaseste binele!

In Romania exista oameni carora le pasa de cei din jur, de comunitatea in care traiesc – oameni preocupati de mai binele comun. Sunt acele persoane care nu stiu ce inseamna indiferenta, pentru care nu exista ”nu se poate”. Fiecare dintre noi cunoaste pe cineva care se potriveste acestei descrieri: un prieten, un vecin, o ruda, un coleg. Daca stii pe cineva pentru care bine nu e suficient, te invitam sa ne scrii mai jos povestea acestei persoane, iar povestile selectate vor fi prezentate pe site si pe pagina noastra de Facebook. Pentru ca noi credem ca binele se transmite de la om la om si ca are puterea sa ne inspire pe noi toti!

Image CAPTCHA

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Prin completarea formularului de mai sus sunt de acord sa fiu contactat/a de catre Reteaua de sanatate REGINA MARIA in legatura cu serviciile medicale solicitate