Ca să poți fi medicul unui bebeluș din primele lui clipe de viață, trebuie să fii veșnic îndrăgostit de copii. Ca să poți înțelege un nou-născut, trebuie să stai mult să-l privești, să-l asculți și să ai răbdare cu el, iar când simți că este mai greu, trebuie să crezi că imposibilul poate deveni posibil. Sunt lecții pe care medicul Daniela Popescu le-a învățat în aproape două decenii de când practică neonatologia.

„Când externez cu bine un bebeluș, am o senzație de împlinire. Nu simt doar că mi-am făcut datoria. Simt că am pus tot ce a fost mai bun în mine pentru ca acea mogâldeață să crească și să plece în brațele mamei. După atâția ani de experiență, încă mai am această senzație ori de câte ori salvez un copilaș”, ne-a mărturisit doctorul Daniela Popescu, Medic Primar și șef de secție Neonatologie la Spitalul Premiere din Timișoara, parte din Rețeaua Regina Maria.

Cei mai mici pacienți ai spitalului sunt zi de zi în mâinile sale. Unii vin pe lume cu probleme de sănătate și au nevoie de îngrijiri speciale și, mai ales, de multă grijă și atenție. Să fii neonatolog înseamnă să fii îndrăgostit de copii, să-i iubești în orice împrejurare și să lupți alături de ei chiar și atunci când medicina nu mai are resurse. „Am trecut prin situații grele, în care am văzut că imposibilul poate deveni posibil pentru că există ceva deasupra noastră care transformă o suferință într-o minune”, ne-a mărturisit medicul Daniela Popescu.

A îmbrăcat halatul de medic la 3 ani

Chemarea către medicină a avut-o încă din copilărie - de când a început să vorbească, cum îi place să glumească. „Eram fascinată de mama mea, care era medic de dispensar. Mi se părea ceva deosebit faptul că putea să facă bine și să ajute oamenii, dar și modul în care era tratată de societate. Mă fascina și halatul alb, în sine”, își amintește medicul.
Când era copil, cea mai bună recompensă pentru faptele bune pe care le făcea era să meargă împreună cu mama sa la dispensar. „Dacă eram cuminte, asta era recompensa. În jurul vârstei de 3 ani, unchiul meu mi-a confecționat un mic halat și un baticuț alb și eram tare mândră să mi le pun într-o plăsuță și să plec cu mama la dispensar”.

Neonatologia, un nou început: „Am hotărât să nu mă salut zilnic cu durerea și suferința”

Anii de studiu au avut un scop bine definit: să ajungă studentă a facultății de medicină. Dorința i s-a împlinit în 1999, când am absolvit cursurile Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Odată cu examenul de rezidențiat, urma alegerea specializării, iar opțiunile îi erau clare: terapia intensivă (ATI) sau medicina de urgență.

„Mama mea a fost cea care a reușit să mă convingă să nu aleg niciuna dintre aceste specialități. «De ce-ți dorești să te saluți în fiecare zi cu durerea, cu suferința și cu moartea?», mă întreba mereu. Tatăl meu, care este extrem de profund, de profesie economist, dar care lucra în administrația Spitalului Județean Drobeta Turnu-Severin, asista la această discuție care a avut loc câteva zile la rând. Inițial, nu a intervenit, dar mi-a ascultat argumentele și a înțeles ce căutam eu, de fapt: adrenalină. În final, m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea neonatologia, care presupune și urgențe, și terapie intensivă, dar pentru bebeluși. Nu știam prea multe despre această specialitate, dar mi s-a părut interesantă ideea. Așa am hotărât ca, în loc să mă salut zilnic cu durerea și suferința, să mă salut în fiecare zi cu un nou început, cu viața”, își amintește dr. Daniela Popescu.

Primul pacient: cel mai mic dintre cei mici

Din anul 2002, când a intrat pentru prima dată într-o secție de neonatologie, i-au trecut prin mâini mii de bebeluși, dar primul pe care l-a îngrijit i-a rămas și acum în amintire.
În prima zi de rezidențiat, medicul Gabriela Olaru, cea care i-a fost atunci coordonator și care avea să-i devină apoi mentor, a pus-o în fața primului său pacient: un nou-născut prematur care cântărea numai 1.200 de grame. Era pentru prima dată când vedea un bebeluș atât de mic.

„Am fost cuprinsă de emoție și de teamă în același timp. Doamna doctor mi-a simțit emoțiile. Și-a pus mâna pe mâna mea și așa, împreună, am atins bebelușul. Mi-a explicat ce ar trebui să fac și ce ar trebui să observ la acest bebeluș și tot împreună am făcut ce era de făcut. Emoțiile ți le învingi pe măsură ce te expui experiențelor. Întotdeauna m-am gândit câtă încredere trebuie să aibă Dumnezeu în noi să ne aleagă pentru a ne pune în mâini acești bebeluși!”, spune medicul Daniela Popescu.

Copiii se nasc luptători

De atunci, neonatologul a avut în grijă multi nou-născuți cu greutate sub 1.000 de grame. Pe cel mai fragil l-a ținut în brațe tot în perioada rezidențiatului de la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Louis Țurcanu”, din Timișoara. Era o fetiță. Ana-Maria avea doar 550 de grame și a avut nevoie de patru luni de îngrijiri în spital, dar a fost o supraviețuitoare. „Sunt mulți copii care au săpat adânc în sufletul meu. Sunt și copii care au lăsat răni, pentru că nu am putut face mai mult decât am făcut”, spune cu tristețe medicul neonatolog.

Ca neonatolog, a primit o lecție dură de la viață: medicina nu poate învinge întotdeauna. Sunt bebeluși fragili care pierd șansa de a trăi, dar sunt mult mai mulți cei care ne arată că te poți naște un luptător.

A fost și cazul lui Patrick, un nou-născut care avea o infecție materno-fetală, o formă foarte severă de septicemie. „Nu-i dădeam nicio șansă de supraviețuire, însă Patrick ne-a demonstrat că se poate. Atunci chiar am înțeles că Dumnezeu face minuni prin noi, că noi suntem, de fapt, mâinile lui Dumnezeu. Experiența ne-a învățat că poți crede sau poți estima, dar niciodată nu trebuie să te dai învins. Au fost situații în care speranțele de supraviețuire ale copiilor erau minime și ceva deasupra noastră ne-a demonstrat că se poate. Și s-a putut”, povestește dr. Daniela Popescu.

„Bebelușii au o putere extraordinară de recuperare, mai mare decât adulții. Unii trec prin niște suferințe cumplite și, de multe ori, credem că vor rămâne cu sechele, dar viața ne-a demonstrat că nu este întotdeauna așa și că puterea lor de recuperare este extraordinară”. Asist. univ. dr. Daniela Popescu, medic primar neonatolog si medic specialist pediatru, Spitalul Premiere din Timișoara

Când planurile se dau peste cap

Orice femeie se așteaptă să aducă pe lume cel mai frumos și cel mai sănătos copil; își face planuri pentru întâlnirea cu bebelușul ei, însă nu întotdeauna bebelușul „citește lecția” înainte să se nască. Starea lui de sănătate poate să nu fie bună și toate planurile se dau peste cap.

„Sunt situații în care nou-născutul are o adaptare dificilă la viața extrauterină, în special dacă cezariana a fost făcută programat și bebelușul încă nu era pregătit pentru naștere. El poate avea nevoie de internare în terapie intensivă, dar mama a venit cu gândul că va avea parte de «ora magică» și că își va pune copilul la sân din primele minute de viață. E destul de greu să o faci să înțeleagă că tot ceea ce a visat trebuie amânat. Trebuie amânat momentul întâlnirii dintre ei. Trebuie amânat momentul atașării la sân, iar acestea sunt lucruri pe care nu le-a luat niciodată în calcul și care vin ca o lovitură extrem de puternică pentru ea. O viitoare mamă nu se așteaptă niciodată la asta, iar noi, neonatologii, suntem cei care trebuie să le dăm aceste vești rele, din păcate”, ne mai spune dr. Daniela Popescu.

Acestea sunt cazurile grele pe care „le ia acasă”, de care nu se poate detașa în timpul liber. „Mă gândesc la ele, încerc să mai studiez, mă sfătuiesc cu alți colegi. Sunt cazuri rare și încerc să aflu dacă s-a mai confruntat un alt coleg cu o situație similară, mai citesc. Din păcate sau din fericire, nu știu, nu mă pot deconecta întotdeauna de cazuri și de spital. Atunci când sunt foarte apăsată de anumite cazuri, petrec câteva ore în grădină, printre flori. Mă deconectează foarte tare grădinăritul, iar de primăvara până toamna târziu evadez în mica mea grădină”, ne mărturisește medicul.

Plânsul, limbajul pe care trebuie să ni-l reamintim

Să înveți medicină nu este suficient ca să devii un neonatolog bun. Ai nevoie de timp, de multă răbdare și de experiență pe care o poți dobândi prin multe ore petrecute alături de cei mici. Un neonatolog bun trebuie să știe să comunice cu bebelușul, să-i înțeleagă trăirile și suferințele, pentru ca apoi să-l poată ajuta. Sunt anumite semne pe care medicii nou-născuților le învață din cărți sau în anii de rezidențiat, dar sunt și multe altele pentru care ai nevoie de timp să le recunoști la cei mici.

„Trebuie să stai mult să privești un nou-născut, să-l asculți și să ai răbdare, pentru că el comunică prin limbajul corpului cu noi. Dincolo de semnele pe care le învățăm în timpul perioadei de pregătire, eu însămi am câteva repere proprii, care fac parte din secretul profesional al neonatologului”, ne-a mărturisit dr. Daniela Popescu.

Plânsul este singura cale prin care bebelușii pot să comunice cu noi. Dacă ascultăm cu detașare, toate episoadele de plâns pot părea la fel. Un neonatolog știe că există plâns de foame, plâns de suferință, plâns de durere și de alte feluri. Le recunoaște după tonalitate, după mimica feței care însoțește plânsul și după privirea bebelușului.

„Dacă mă veți întreba cum deosebesc un plâns de foame de unul de durere, nu aș putea să vă explic în cuvinte. Le deosebesc doar ascultându-le, dar am să încerc o descriere. Plânsul de foame este alert, însoțit de mișcări vioaie. Copilul care plânge de foame este prezent, caută cu privirea. Plânsul de suferință este altfel, mai stins, sacadat, de multe ori însoțit de mișcări reduse - pentru că bebelușul își conservă energia. Când este suferind, stă cu ochișorii închiși. Mimica feței exprimă și ea suferința copilului, are grimase”, explică medicul neonatolog.

De foarte multe ori, mamele se panichează la plânsul bebelușului și nu știu să-i dea o semnificație, să-l interpreteze corect. Îl asociază adesea cu o suferință, dar bebelușii nu plâng doar pentru că-i doare ceva, ci pentru a exprima diverse stări. „Eu le spun mămicilor că este o limbă străină de noi această limbă bebelinească. Am vorbit-o și noi, doar că am uitat-o, din păcate, și acum trebuie să ne-o reamintim. Mămicile trebuie să plece acasă cu încredere și curaj că în câteva zile sau, cel mult, în câteva săptămâni, vor înțelege și ele limba bebelușului lor și vor comunica la fel de bine ca și noi. Cât durează să deprindă limbajul depinde și de mămică, și de copil. O mămică stresată pricepe mai greu ce-i spune copilul, pentru că nu poate fi atentă la nevoile copilului. Ea anticipează ce ar vrea să-i spună copilul, dar nu întotdeauna bine”, mai spune specialistul.

„Este o mare binecuvântare să faci ceea ce-ți place”

Sunt bebeluși care stau săptămâni și chiar luni în spital, copii care se nasc foarte micuți și au nevoie de multă grijă. Cu ei, medicul neonatolog creează o legătură specială, pe care o păstrează până când cei mici se fac mari. Este și avantajul de a lucra în sistemul privat, în care a intrat din anul 2011 tocmai pentru a fi mai aproape de pacienți. „Sunt părinți care ne bucură sufletele cu informații despre copilașii pe care i-am îngrijit la naștere. Ne trimit poze și filmulețe cu ei, cu primul dințișor, primul pas, prima zi de grădiniță și apoi de școală”, povestește medicul cu încântare.

Pe mulți dintre micii pacienți îi revede periodic și la cabinetul de pediatrie, unde oferă consultații în calitate de specialist pediatru. Toți sunt curioși să afle cum erau ca bebeluși și o roagă să le arate, din nou și din nou, pozele cu ei de când erau mici. Pe unele le-a afișat în cabinet; pe altele le păstrează în telefon sau în albume pe Facebook.

„Avem povești împreună, eu și copiii. Le țin minte pe cele mai multe. Nu știu dacă asta e o calitate sau un defect, dar mi le amintesc cu lux de amănunte”. Asist. univ. dr. Daniela Popescu, medic primar neonatolog si medic specialist pediatru, Spitalul Premiere din Timișoara

„Am multe legături de suflet. Sunt mulți copii cu care am creat o legătură mulți ani de când i-am luat pentru prima dată în brațe. Sunt copii care ne cresc sub ochi de la un kilogram și părinții aleg să rămână alături de noi. Am copii născuți chiar de ziua mea. Eu consider că am fost un om iubit de Dumnezeu și, tocmai de aceea, le spun mamelor că este o zi bună și că vor avea un copil fericit. Unele mămici nu uită și mă trezesc cu ele de ziua mea cu un tort și ne serbăm ziua împreună, eu și copilul lor”, mai spune dr. Popescu.

Este mai greu să tratezi copii decât adulți și este mult mai greu să îngrijești nou-născuți decât copii mai mari. Sunt momente în care chiar și un medic s-ar putea simți copleșit și ar fi îndreptățit să creadă că este prea mult. Pentru medicul Daniela Popescu, să renunțe nu a fost niciodată o opțiune. Nu a avut vreodată momente de renunțare, iar dacă s-ar pune problema să-și aleagă pacienții, i-ar alege tot pe cei mici.

„De mai multe ori în viață am fost întrebată dacă m-am gândit să renunț la neonatologie și de fiecare dată am același răspuns: de-ar fi să iau viața de la început, cu siguranță aș alege aceeași specialitate. Nu a existat niciodată un moment atât de greu încât să mă gândesc să renunț. Este o mare binecuvântare să faci ceea ce-ți place”, conchide medicul neonatolog.

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro

  O mamă își „citește” cel mai bine propriul copil. Ea simte când ceva este în neregulă cu el. Trebuie doar să fie atentă la el și îl va îngriji mai bine decât oricine, spune dr. Dana Știube, neonatolog și mamă a trei copii. „Eu cred în simțurile mamelor. Nu trebuie să se streseze, ci doar să fie atente la bebelușii lor”, spune medicul.

Un medic cu zece ochi și zece urechi. Un neonatolog care vede și aude tot la nou-născuții pe care-i are în grijă. Din câteva detalii, își dă seama cu o zi înainte că starea unui bebeluș urmează să se deterioreze. Doar aruncă o privire și vede dacă este ceva în neregulă cu un nou-născut. „Pot să nici nu pun stetoscopul pe un bebeluș ca să-mi dau seama că are suflu sistolic, după mișcările cutiei toracice. Simt și intuiesc și ce va urma”, ne-a povestit într-un interviu pentru Totuldespremame.ro dr. Dana Știube, medic neonatolog și pediatru la Spitalul Premiere din Timișoara, din Rețeaua de Sănătate Regina Maria.

Ca să ajungă la o asemenea performanță, a fost nevoie de experiență. De ani mulți de experiență în sălile de neonatologie, dar și de experiența proprie de mamă, alături de cei trei copii ai săi. „Din cărți citești teoretic ce se poate face și ce trebuie să observi la un nou-născut, dar trebuie să treacă ani până observi toate semnele și, foarte important, trebuie să le observi repede. Îmi dau seama acum cât de puține știam la început și câtă experiență am acumulat. Abia după o experiență de câțiva ani poți să «citești» foarte bine un nou-născut. Spre deosebire de colegii începători, îi deosebesc acum foarte bine și foarte repede. Este inspirația aceea pe care ți-o dă experiența”, spune medicul Dana Știube.

În primii ani de neonatologie, nu-ți poți da seama când un bebeluș are suflu sistolic doar privindu-l, fără să apelezi la stetoscop. Trebuie să stai mult pe lângă nou-născuți, să-i privești, să-i asculți și să-i analizezi, pentru că numai așa poți vedea dacă este în regulă, mai spune medicul neonatolog.

„Și acum se nasc bebeluși care mă surprind”

Dr. Știube este neonatolog din 2007 și fiecare caz și-a pus amprenta asupra sa. Din fiecare a învățat câte ceva. A profesat în maternități publice și private mari, a tratat nou-născuți cu probleme grave de sănătate, dar crede că nu este nici pe departe la apogeul experienței sale. „Și acum se nasc bebeluși care mă surprind. În neonatologie înveți mereu. Nu știi niciodată ce bebeluș se naște și ce probleme are. Poate avea suferințe minuscule, ascunse. Trebuie să întorci bebelușul pe toate părțile ca să-i descoperi eventuale probleme. Sunt malformații sau boli genetice rare pentru care trebuie să ne consultăm cu alți colegi medici. Este foarte important să ne împărtășim experiențele unii cu ceilalți. Oricând poate să mai apară ceva nou și, cu siguranță că, peste 10 ani vom ști mai mult și vom fi mai buni”, spune cu certitudine dr. Știube.

Uneori, unghiul potrivit din care privește neonatologul poate face diferența între viață și moarte. A demonstrat-o cazul unui bebeluș cu o tumora greu de observat la un picior. În a treia zi de la naștere, neonatologul a sesizat că piciorul este o idee mai umflat decât celălalt. „Tumora putea să treacă neobservată dacă nu priveam din unghiul potrivit și cu multă atenție. L-am investigat și ni s-a confirmat problema. Patologia din neonatologie este vastă, nu este ca la o specialitate în care ai doar stomacul sau doar oasele de investigat. Poate fi orice, din cap și până-n picioare. Bebelușul poate avea o problemă oriunde, așa că nu trebuie să ratezi nimic. Asta este neonatologia: oricând poți găsi ceva sau poți rata ceva dacă nu ești atent ori dacă nu ai norocul să prinzi unghiul potrivit”, spune dr. Dana Știube.

„La primul băiat, am plâns trei zile încontinuu”

Andrei (12 ani), Alexandru (6 ani) și Petru (3 ani și jumătate), cei trei băieți ai săi, au ajutat-o să înțeleagă mult mai bine experiența nașterii și tumultul de emoții pe care îl aduce. „După naștere, mamele sunt foarte derutate și eu cred că ar avea nevoie de o consiliere psihologică bună. Toate suntem așa după naștere. Și eu am fost. Când a venit pe lume primul meu băiat, nu știu ce am avut, dar am plâns trei zile încontinuu. Nu m-am simțit bine fizic, probabil și pentru că anesteziile nu erau atunci la fel de bune ca cele de acum. La al doilea și al treilea băiat, nu am mai avut nimic și m-am bucurat mult mai mult de nașterea lor”, ne-a povestit dr. Știube.

Când are cazuri dificile de tratat, mărturisește că se poate detașa foarte bine și nu se pierde deloc în situații critice. Acasă, lucrurile stau complet diferit. Venirea pe lume a celor trei băieți i-a schimbat complet universul.

„Se schimbă totul din momentul în care ai răspunderea unui copil. E de neimaginat! Ferească Dumnezeu să aibă ceva! Nu mă sperii dacă fac febră, dar mă panichez dacă sunt lucruri mai complicate. După primul copil, am crezut că va fi mai ușor, dar și cu al doilea, și cu al treilea am fost la fel. Nu mi-a trecut. Și dacă mai fac doi copii, sigur nu mă schimb. Înțeleg foarte bine când mamele se panichează. De asta și pot să comunic bine cu ele. Eu cred că pot să le ajut. Le povestesc din experiența mea, vorbesc mult cu ele și încerc să le «resetez». Cu unele, reușesc, cu altele, nu”, ne-a povestit dr. Știube.

„Eu nu pot să-mi consult propriii copii”

Am putea fi tentați să credem că un copil de medic, cu atât mai mult de medic pediatru, este consultat și investigat din cap până-n picioare. Nu este și cazul copiilor doctoriței Știube. Fiului cel mare i-a făcut primele analize de sânge abia la vârsta de 7 ani. Ceilalți doi nu au efectuat nicio investigație până acum. Nu le-a făcut niciodată o ecografie, deși face în mod curent ecografii bebelușilor de la spital.

“Eu nu pot nici să-i investighez, și nici nu-i consult. Poate în gât m-am mai uitat în ultimul timp. Nici măcar asta nu am fost în stare până acum. Să mă uit eu cu spatula în gâtul lor când erau mici? Doamne, nu! Nici nu-i duceam la alți colegi medici. Nu i-am dus niciodată nicăieri. Îi tratam așa, în funcție de ce vedeam la ei, dar nu pot nici să le fac mare lucru. Nu pot pentru că sunt ai mei și aș fi terminată să aibă ceva. Eu sunt o mamă din aceea care nu vrea să-i facă să sufere”, spune dr. Dana Știube.

”Soțul mă apreciază foarte mult și dintotdeauna a respectat foarte mult munca mea, dar îmi spune că sunt exagerată cu copiii, că sunt obsedată să nu aibă ceva. Poate că așa este, dar aș face orice pentru ei.” Dr. Dana Știube, medic primar neonatolog și pediatru la Spitalul Premiere din Timișoara, Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria.

Nu voia să-și rănească în niciun fel băieții și acesta a fost motivul pentru care s-a străduit să le ascundă că este medic și că este înconjurată zilnic de alți copii. Lui Andrei, băiatul cel mare, i-a spus ce profesie are abia pe la 5-6 ani. „Nu am vrut să-i spun pentru că am fost obsedată că plec de lângă el și mă temeam să nu fie gelos. Plecam pe furiș dimineața la spital, să nu mă vadă (râde). Dacă mă întâlneam pe stradă cu mamele și bebelușii de la clinică, dregeam lucrurile, nu-i spuneam de unde le cunosc. Când eram de gardă și vorbeam cu soțul la telefon, voiam să nu mă audă, ca să nu știe că sunt la spital. Când a aflat, în sfârșit, ce lucrez, nu a fost deloc gelos”, își amintește dr. Știube.

Al doilea băiat a aflat de la primul, care i-a inițiat pe toți. „Al treilea băiat va afla foarte repede, cu siguranță (râde). Acum, vorbesc cu ei la telefon când sunt la spital. Își fac poze toți trei și mi le trimite cel mare”.

”La spital, fac cu extrem de mare drag ce fac, dar sunt detașată și e foarte bine, pentru că nu trebuie să mă tem de nimic ca medic. Detașarea îmi prinde foarte bine profesional. Atitudinea mea îmi dă o foarte mare siguranță. Știu că nu mă pierd, indiferent ce situație este. Știu să reacționez foarte bine într-o situație critică. Cred că sunt omul potrivit la locul potrivit în neonatologie.” Dr. Dana Știube, medic primar neonatolog și pediatru la Spitalul Premiere din Timișoara, Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria.

„Mama își simte mai bine decât oricine propriul copil”

Mamele moderne se informează mai mult decât cele din generațiile anterioare și acest lucru nu este întotdeauna benefic, în opinia medicului neonatolog. „Unele citesc cărți de genul «Mama și copilul» și vin cu idei echilibrate, dar altele citesc de pe diverse site-uri care nu au cele mai corecte informații sau ascultă ce spun alte mămici. Noi, medicii, încercăm să le spunem că nu toți copiii sunt la fel și nu trebuie să comparăm experiența noastră cu a altora. Le oferim o variantă echilibrată, medicală, dar alegerea este a lor, în cele din urmă”, spune dr. Știube.

De multe ori, atunci când învață mamele cum se îngrijesc corect bebelușii, trebuie mai întâi să le schimbe informațiile citite. Pericolul acestor informații eronate este că își fac prea multe probleme și își ascultă mai puțin instinctele. Experiențele cu nou-născuții din terapie intensivă au convins-o pe dr. Știube să creadă foarte mult în instinctul de mamă.

Dacă mama este foarte agitată când bebelușul ei este internat la terapie intensivă, sunt de zece ori mai atentă la evoluția lui, pentru că știu că va merge prost. Mamele simt dacă nou-născutul nu evoluează bine și noi ne îngrijorăm când ele se agită foarte mult. Se confirmă întotdeauna, pentru că mamele simt. Dr. Dana Știube, medic primar neonatolog și pediatru la Spitalul Premiere din Timișoara, Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria.

Instinctul, mai mult decât cărțile și articolele de pe internet, poate ajuta mult o mamă să-și îngrijească bine bebelușul. „Cu copiii mei, eu m-am bazat foarte mult pe instinct și le spun mereu mamelor: «Aveți un al șaselea simț. O să îngrijiți foarte bine copilul. Trebuie doar să fiți echilibrate și atente la el». Clar, mama își simte mai bine propriul copil. Mai bine decât oricine. Cumva, tot încerc să le spun să stea liniștite, să se relaxeze și să se bucure de bebeluș, pentru că o să-l îngrijească bine. Nu au de ce să nu-l îngrijească bine. Ele își «citesc» cel mai bine propriul copil. Nimeni altcineva nu simte mai bine decât ele când se întâmplă ceva cu copilul”, spune dr. Dana Știube.

Mamele trebuie să se bazeze mai mult pe instincte

Se întâmplă uneori ca mamele să găsească probleme acolo unde nu sunt și nu reușesc să se bucure de venirea pe lume a bebelușilor. În ultimii ani, mamele au devenit foarte îngrijorate că nu reușesc să alăpteze din prima clipă și se concentrează foarte mult pe acest aspect. Mai ales la prima naștere, există o latență de o zi-două din momentul nașterii și până la formarea lactației, spune dr. Știube.

„Eu le încurajez mereu spunându-le că laptele va veni, că trebuie să aibă răbdare, dar ele sunt dezamăgite că nu pot hrăni copilul la sân, că lucrurile nu decurg așa cum și-ar dori ele. Le povestesc din experiența proprie, pentru că nici eu nu am avut lactație de la început la prima naștere. I-am dat primului băiat formulă de lapte praf și apoi nu a refuzat sânul. Nu am avut nicio problemă. Când a venit laptele, a mâncat numai la sân. Orice mamă trebuie să se adapteze la realitatea proprie, să se relaxeze și să se bucure că au un bebeluș sănătos”, susține medicul neonatolog Dana Știube.

Tot instinctul ar trebui să ghideze mamele în privința pozițiilor de alăptare. A devenit o modă ca mamele să testeze diverse poziții citite pe internet. „Eu le spun doar atât: «Luați copilul în brațe, lipiți-l de dvs. și puneți-l la sân». Mamele trebuie să se bazeze mai mult pe instincte. Bebelușilor le place să fie strânși în brațe. În burtică au stat strânși și, după ce se nasc, le place să fie ținuți ferm în brațe. Așa simt ei că sunt lângă mamă”, explică dr. Dana Știube.

Legături pe viață

În cei 17 ani de neonatologie, dr. Știube a trecut prin multe experiențe dificile cu nou-născuții și cu unii dintre ei a legat prietenii pe viață. Își amintește cum o întâmplare nefericită s-a transformat într-o experiență frumoasă, care i-a rămas aproape de suflet. „Am avut o fetiță din sarcină gemelară, Karla, care a stat o lună și jumătate în spital, în terapie intensivă. Fratele era mai mare, avea 2,5 kilograme, dar ea avea numai un kilogram și era în stare gravă. A stat enorm de mult la noi și nu știam dacă va supraviețui, așa că părinții au venit cu preotul să o boteze. Țin minte că eram de gardă și părinții au întrebat cine vrea să fie naș. M-am oferit eu și așa am devenit nașa Karlei. A scăpat, s-a făcut bine și chiar ținem legătura acum”, ne-a povestit medicul neonatolog.

Deși se descrie ca un medic complet detașat și echilibrat, dr. Știube trăiește alături de fiecare mamă emoțiile primei întâlniri cu bebelușul. „De când am și eu copii, de câte ori văd o mamă că-i dau lacrimile când își vede bebelușul, îmi dau și mie. De nenumărate ori mi se întâmplă asta. Acum sunt implicată ca mamă. Mă văd pe mine cu copiii mei. Înainte să am copii, nu eram chiar așa. Acum, imediat mă emoționez. Eu sunt mai blândă de felul meu. Nu simt nevoia să fiu nici acră, nici rea cu mamele. Nici dacă m-aș strădui nu mi-ar ieși. Și înainte să am copii eram foarte OK cu ele, dar acum e altceva. Când ești mamă, gândești altfel și simți altfel. Pot să înțeleg multe lucruri și să închid ochii la foarte multe lucruri care înainte poate m-ar fi deranjat. E altceva când ai o experiență de mamă”, conchide medicul Dana Știube.

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.

  Dr. Cristina Marcu, medic primar neonatolog la Spitalul Premiere din Timișoara, parte a Rețelei de Sănătate Regina Maria, este unul dintre medicii care îi întâmpină pe nou născuți la primul lor contact cu viața extrauterină. Este convinsă că făpturi mai speciale și mai delicate decât micii ei pacienți nu există și marea ei bucurie este să-i ajute să aibă un start bun în viață și să îi trimită acasă sănătoși. Aparatura de ultimă generație, pe care acum o are și România, norocul de a învăța de la mentori deosebiți și pasiunea pentru neonatologie au adus-o în punctul în care, zi de zi, face exact ceea ce și-a propus de mică: bine.

Sunt rare meseriile în care, după ani de muncă în care faci în mod repetat aproape același lucru, să nu simți că s-a instalat rutina. Neonatologia este una dintre ele. Deși procedurile și protocoalele urmate zi de zi sunt aceleași, în funcție de pacient, ca medic neonatolog ești martor zilnic la o bucurie care poate fi cu greu egalată de altele: cea a nașterii. Pentru dr. Cristina Marcu, momentul preferat al zilei de muncă este exact acesta, când aude primul scâncet al unui nou născut și vede emoția de neegalat de pe chipul mamei. „Mă emoționează de fiecare dată lacrimile mamelor, iar bucuria din ochii lor ni se transmite și nouă, celor prezenți. Ne bucurăm și noi odată cu bucuria lor. Iar nou născutul este o făptură specială, pe care nu poți decât să o respecți și să o iubești din prima clipă. Nu cred că există om pe lume care să nu fie mișcat de energia pură și de iubirea emanate de nou născut. Sunt pur și simplu lucruri pe care nu îmi imaginezi că e posibil să nu le simți”, spune medicul neonatolog.

Prima zi în mijlocul copiilor

Dr. Cristina Marcu și-a dorit de mică să facă bine și a știut dintotdeauna că rolul medicilor în lume este exact acesta. Deși iubirea pentru bebeluși a apărut încă din copilărie, când era fascinată de verișorii și verișoarele ei, prima opțiune, după ce a decis să facă Medicină, a fost Cardiologia. Conjunctura a făcut însă să se specializeze în Neonatologie, iar acum e fericită că s-a întâmplat așa și nu își imaginează că o altă specializare i-ar putea fi la fel de dragă. Dr. Marcu provine dintr-o familie modestă, în care educația copiilor a fost o prioritate, așa că a fost obișnuită de mică să studieze din greu și să muncească pentru viitorul ei.

Și-a început rezidențiatul în Neonatologie în 2006 și își amintește și azi cu câtă intensitate a trăit primele momente alături de nou născuți. „Prima zi la Neonatologie a fost foarte intensă, copleșitoare, eram impresionată de câți nou născuți erau acolo, toți plângeau, iar eu eram extrem de emoționată. Îmi amintesc că domnul profesor doctor Ilie Constantin m-a luat sub aripa lui pe parcursul rezidențiatului, iar acest lucru mi-a prins foarte bine, am avut mult de învățat de la el”.

„Copiii cu probleme au nevoie să aibă alături medici bine pregătiți”

În al doilea an de rezidențiat a avut șansa să meargă la un stagiu de pregătire în Germania, în secția de Terapie Intensivă a unui Centru de Perinatologie, unde se aflau prematuri extrem de mici. Profund impresionată de ceea ce văzuse acolo, și-a dorit să practice medicina la aceleași standarde și în țară unde, în acea perioadă (anul 2007), dotările din secțiile de Neonatologie erau departe de cele din țările dezvoltate. Ceea ce atunci părea un vis frumos, s-a adeverit în timp. „Acum, și în România există foarte multe centre unde se lucrează exact ca în străinătate, lucrurile s-au îmbunătățit semnificativ. Avem ventilatoare și incubatoare de ultimă generație, aparatură performantă și chiar putem lucra la cele mai înalte standarde”, spune ea.

În timpul rezidențiatului, cei mai mici copii de care s-a ocupat aveau în jur de 500 de grame. În mediul privat, unde a lucrat ulterior, sunt îngrijiți prematuri care au cel puțin 32 de săptămâni și care au în jur de 1 kg-1,5 kg. Majoritatea prematurilor atât de mici au nevoie de ajutor din partea medicilor și de supraveghere permanentă. Foarte rar, în mod excepțional, copiii de 32 de săptămâni nu au nevoie de îngrijire în Terapie Intensivă. Atât ei, cât și prematurii mai mari, precum și copiii născuți la termen cu diverse probleme au nevoie să aibă alături specialiști bine pregătiți, care să poată interveni prompt. „În situații de criză, e important să acorzi manevre rapide de îngrijire, fără să fii impulsiv. Pentru un neonatolog sunt esențiale cunoașterea, răbdarea, autocontrolul și blândețea. De asemenea, este foarte important să lucrezi bine în echipă”, spune dr. Marcu.

Un caz provocator: copilul născut cu trei cromozomi X în plus

Există cazuri care se pot rezolva doar cu ajutorul unei echipe multidisciplinare, iar colaborarea medicilor este esențială. Un astfel de caz a fost îngrijit de echipa de medici neonatologi a Spitalului Premiere. Este vorba despre un copil născut cu o tulburare de dezvoltare a organelor sexuale externe, un pseudohermafroditism. Micuțul a avut și creștere intrauterină întârziată, precum și complicații digestive, iar pentru un diagnostic corect și externarea lui în stare bună a fost nevoie de aportul mai multor medici - neonatolog, obstetrician, endocrinolog, medic genetician, radiolog, chirurg pediatru, cardiolog. S-a dovedit că micuțul avea o tulburare genetică extrem de rară, cu trei cromozomi X în plus, iar dezvoltarea precară a organelor sexuale externe a făcut ca medicul care a supravegheat sarcina și, implicit părinții, să creadă că este vorba de o fetiță, nu de un băiețel.    

Mamele au nevoie să vadă la un medic atât latura profesională, cât și pe cea umană

Experiența anilor de muncă în spital, precum și cea de mamă, i-au demonstrat medicului că, în relația cu mamele micuților ei pacienți, sunt esențiale răbdarea, blândețea și înțelegere. Știe ce înseamnă trecerea la statutul de mamă și provocările emoționale pe care le presupune acesta, așa că încearcă să câștige încrederea mamelor oferindu-le nu doar informații corecte, ci și empatie. „Este esențială comunicarea cu mama, pentru că medicul care se ocupă de copilul ei trebuie să îi inspire încredere, iar ea să aibă convingerea că cel mic este pe mâini bune”.

Când bebelușul are probleme de sănătate și ajunge la Terapie Intensivă, lumea mamei se prăbușește, iar medicul este cel care îi poate reda optimismul. „Mama trebuie să știe că ne aflăm de aceeași parte a baricadei cu ea. Știm că îi este foarte greu să își vadă copilul conectat la diverse aparate, cu catetere și tubulețe, se sperie, și are nevoie să-i oferim explicații și încurajare pentru a depăși ușor acest hop”.

„Pleci acasă doar când știi că totul e în regulă”

Recunoștința părinților și bucuria de a externa nou născuți sănătoși îi dau medicului energia și entuziasmul de a privi fiecare zi ca pe o nouă provocare. A reușit, în timp, să se detașeze de muncă atunci când e acasă, dar admite că, atunci când are cazuri grele, gândul îi zboară la ele și în timpul liber, își sună colegii să vadă dacă au făcut anumite proceduri sau investigații și care sunt rezultatele. „În timp, căpătând experiență, înveți și să te detașezi de problemele de la spital. Plus că nu pleci acasă decât dacă știi că totul este în regulă. Pleci acasă când știi că ți-ai făcut datoria și că ai lăsat copilul cu probleme pe mâini sigure. Rămâne cu medicul de gardă, cu care vorbesc la telefon sau online, iar dacă mi se solicită ajutorul, merg la spital”.

Acasă, face echipă bună cu fetița ei de 10 ani și jumătate, care a anunțat-o deja că ar vrea să devină medic neonatolog, deși mama nu își dorește să o influențeze în niciun fel în privința carierei. „Nu știu cum a prins ea drag de neonatologie, pentru că eu nu i-am sugerat niciodată să meargă pe această cale sau pe alta. Îmi doresc pentru ea să aibă o meserie pe care să o iubească, care să o motiveze și să îi facă plăcere”.

Până atunci, dr. Cristina Marcu se bucură de timpul petrecut alături de fetiță, plimbându-se în natură, mergând la un film sau la un ceai. Deși când era mică o lăsa plângând atunci când mergea la spital, acum au învățat amândouă să-și adapteze viața în funcție de programul de muncă al mamei. Până și Moș Crăciun vine mai devreme dacă mama e de gardă în Ajun, iar toate sărbătorile sunt petrecute în avans când e nevoie de dr. Marcu la spital.

În ciuda concesiilor pe care trebuie să le facă de dragul meseriei, satisfacțiile profesionale sunt imense, iar faptul că la mult timp după externare mulți dintre părinții copiilor îi trimit încă felicitări, poze și filmulețe cu cei mici o face pe dr. Marcu să simtă că munca și implicarea îi sunt apreciate. 

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.

  În plină pandemie de coronavirus, copiii prematuri stau departe de părinți, iar medicii și asistentele au preluat și rolurile de mamă și tată. Dr. Raluca Tănase, neonatolog și mamă a unui băiețel de trei ani, a fost cea care, într-un moment de respiro, i-a citit unui băiețel prematur, care a stat două săptămâni departe de părinți, prima filă de poveste din viața lui: ”Micul Prinț”. Desigur, un astfel de gest nu face parte din fișa postului, dar pentru dr. Tănase neonatologia înseamnă mai mult decât actul medical în sine.

„Empatia este calitatea forte a unui neonatolog. Putem să excelăm în actul medical, dar ce se întâmplă după ține de empatie și de dragostea pentru copii. Ca să fii neonatolog, trebuie să îi iubești, să poți să îi înțelegi și să fii acolo pentru ei. Nu poate oricine să facă această meserie și nu e atât de ușor precum pare. Nu este o meserie pe care să o poți face dacă nu pui suflet”, ne-a povestit dr. Raluca  Tănase, medic neonatolog la Spitalul Premiere din Timișoara, parte a Rețelei de Sănătate Regina Maria.

Și pentru că pune suflet, le oferă mămicilor nu doar informație medicală, ci și sfaturi despre cum să se conecteze emoțional cu micuții lor din prima clipă: să îi țină piele pe piele, să le cânte, să le vorbească, să îi țină în brațe.

Știe ce înseamnă emoția de mamă, panica și dorința de a face totul cât mai bine pentru propriul copil, iar toate acestea se reflectă în comunicarea cu mamele. Mulțumirile lor, pozele pe care le primește cu copiii de care a avut grijă, felicitările și mesajele de sărbători, îi dovedesc că entuziasmul și implicarea îi sunt apreciate din plin.

„Sentimentul pe care îl ai atunci când poți să faci bine unui copil este înălțător”

Deși simte acum că meseria i se potrivește mănușă, în adolescență, medicul Raluca Tănase se visa psiholog sau psihiatru. După primul an de rezidențiat, a simțit însă că nicio altă specializare nu o provoacă și nu o împlinește mai mult decât neonatologia.

Cei patru ani de rezidențiat au fost pentru ea un carusel de emoții: s-a bucurat cu tot sufletul de euforia mamelor care își iau pentru prima dată copilul în brațe, s-a bucurat să trimită acasă, sănătoși, prematuri născuți cu șanse puține de supraviețuire, dar a fost și martora unor momente teribile, în care părinți disperați și neputincioși au primit cumplita veste că nou născutul lor a pierdut lupta cu viața.

A avut trei astfel de cazuri, iar momentele acelea au fost atât de dureroase încât a fost tentată să renunțe și să se reorienteze spre o altă specializare. A mers însă mai departe, motivată de toate cazurile fericite ale copiilor salvați, care i-au arătat că în meseria aceasta niciun efort fizic sau emoțional nu e de prisos. „Sentimentul pe care îl ai atunci când poți să faci bine unui copil este înălțător. Bucuria și recunoștința părinților m-au făcut să cred că pot să fac asta și că îmi doresc să fac asta”.

Bucuria de a externa, sănătos, un copil născut cu 500 de grame

Dr. Raluca Tănase a învățat marea lecție de la un copil născut cu doar 500 de grame, la 24 de săptămâni, fără șanse prea mari de supraviețuire. Fetița, cel mai mic copil pe care l-a intubat, a părăsit spitalul după două luni de tratament și îngrijire. „Momentul în care am reușit să o trimitem acasă a fost foarte emoționant pentru mine. Este un copil pe care echipa de medici l-a înviat, luptând mult pentru el, și pe care eu nu îl voi uita niciodată. Păstrez încă pozele cu ea, m-am bucurat să o văd de câte ori a venit la control și sunt sigură că nu o voi uita niciodată”.  

Aici începe viața!

„Aici începe viața!”- este sloganul secției de neonatologie de la Spitalul Premiere din Timișoara, parte din Rețeaua de Sănătate Regina Maria. Iar dr. Raluca Tănase înțelege perfect ce simt mămicile în momentul în care copiii lor  își încep viața. Emoția primei întâlniri li se vede pe chip și nu poate fi confundată cu nimic.

„Îmi place mult să privesc mamele atunci când își văd copilul pentru prima dată. Este un moment foarte, foarte frumos, pentru că privirea lor este plină de strălucire. După atâția ani de când sunt martoră la momentul nașterii, încă mă emoționează și mă va emoționa întotdeauna prima întâlnire. Poate e și instinctul matern implicat, poate mă raportez la faptul că și eu am copil și le înțeleg emoția. Îmi place să stau lângă ele, să le încurajez și să le fac să se bucure și mai mult, poate cu o glumă, cu o metaforă, astfel încât momentul respectiv să fie și mai frumos”, spune dr. Tănase.

Mamă fericită, copil fericit

Dr. Raluca Tănase le învață pe mămici să fie atente nu doar cu micuțul lor, ci și cu ele însele. ”Dacă mama este fericită, copilul este fericit. În ziua de astăzi, există o presiune puternică asupra femeii, mai ales a mamelor. De la presiuni că trebuie neapărat să alăptezi, la gânduri că trebuie neapărat ca totul să fie perfect. Dar noi, oamenii, nu suntem perfecți, așa că încerc să le încurajez pe mame să își accepte limitele. Depresia post-natală este tot mai frecventă și cred că vine și din cauza presiunii societății. Ar trebui să înțelegem că și mama are dreptul să se relaxeze, să iasă în oraș, are dreptul să aibă limite”.

În ultimii ani, dr. Tănase a observat că mamele sunt din ce în ce mai informate, inclusiv din punct de vedere medical. Însă, în unele privințe, nu pot tria informația disponibilă, de aceea, spune ea, este important să aibă încredere în cadrele medicale, al căror scop este să ofere cel mai bun act medical posibil pentru mamă și copil.

„Uneori, planurile mamei nu corespund cu modul în care decurg lucrurile, pot avea loc schimbări la 180 de grade, iar noi trebuie să acționăm punând siguranța și sănătatea copilului și a mamei pe primul plan. Acesta este momentul în care mama trebuie să înțeleagă că o parte dintre dorințele ei sunt realizabile, iar pentru altele s-ar putea să fie nevoie de puțină răbdare”.  

„Mami, cum a fost ziua ta? A venit un bebeluș nou la serviciu?”

La neonatologie, nicio zi nu seamănă cu alta și niciodată nu știi dacă tura începută bine, frumos, organizat, se va încheia la fel.

Uneori apar surprize plăcute, alteori unele neplăcute, așa că medicii nu pot decât să se adapteze din mers. Deseori, în zilele grele, când dr. Tănase ajunge acasă mintea îi fuge tot la micuții de la spital, și nu de puține ori, în timpul liber, sună să vadă ce fac micii pacienți. „În cazul nostru, al neonatologilor, preocuparea de a lua cele mai bune decizii, de a face totul pentru cei mici este una permanentă. Nu pot să ies pe ușa spitalului și să zic gata, nu mă mai gândesc la el. Nu cred că voi putea să mă detașez vreodată total, pentru că, dacă aș face-o, ar însemna că mi-am pierdut empatia față de copii”.

În fiecare zi, când doctorița Raluca Tănase ajunge acasă, micuțul Rafael, copilul ei de 3 ani, o întreabă cum a fost la serviciu și dacă s-au născut copii în ziua respectivă. Băiețelul știe că mama lui se ocupă zilnic de alți copii, dar că, la finalul programului de muncă, se întoarce la el. Joaca, cititul și restul activităților cu cel mic reprezintă pentru ea alinarea și refugiul zilnic. Încearcă să fie o mamă echilibrată și bună și știe că, de fapt, aceasta este dorința fiecărei femei din clipa în care devine mamă.

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.

  Să înțelegi plânsul nou-născuților, să „citești” culoarea pielii și să asculți cât de bine respiră bebelușul înveți doar dacă ești zi de zi aproape de ei. Nu este suficient să citești ca să devii un neonatolog bun, crede medicul Roxana Negriloiu. Empatia, stăpânirea de sine și comunicarea sunt calități la fel de importante ca pregătirea profesională.

Era în prima zi de rezidențiat la Maternitatea Bega din Timișoara când medicul coordonator i-a cerut, la vizita de dimineață, să pună un nou-născut pe masa de înfășat și să-l consulte. „«Eu? Mie îmi spuneți sau doamnei asistente?», am întrebat-o surprinsă. Ei bine, mie îmi spunea”, își amintește amuzată dr. Roxana Negriloiu, acum medic specialist neonatolog și pediatru la Spitalul Premiere din Timișoara, parte a Rețelei de Sănătate Regina Maria.

Nu luase niciodată un nou-născut în brațe până să intre în secția de neonatologie. Nu avea niciun bebeluș în familie și nici prieteni deveniți părinți. „Nu-mi mai amintesc dacă mi-au tremurat mâinile, dar știu sigur că eram emoționată și că am avut nevoie să fiu ghidată de prima mea șefă. Era o doctoriță care ne dădea foarte mult curaj. Ne spunea mereu: «Pune mâna!», «Aspiră tu!», «Ia-l în brațe!», «Întoarce-l!». Știți, în specialitatea de neonatologie, cei care ne ghidează au un mare, mare rol. Ca să devii neonatolog, nu este suficient să citești. Trebuie ca cineva să-ți deschidă ochii asupra unor aspecte. Trebuie să înveți să «citești» o culoare a pielii bebelușului, să înțelegi un plâns, să descoperi de ce nu respiră bine și unde este problema”, ne-a spus medicul neonatolog.

De la oncologie pediatrică la neonatologie

Primul și singurul medic din familia sa, dr. Roxana Negriloiu (44 de ani) a fost influențată de colegii din liceu să aleagă Medicina. Mulți dintre ei erau copii de medici și se pregăteau intens pentru facultate încă din clasa a X-a. Atunci a început să se întrebe ce profesie și-ar dori să urmeze. „Am terminat ca șefă de promoție și eram bună la toate materiile. M-am întrebat ce-mi place mie cel mai mult și am început să cochetez cu ideea de medicină. Chimia mi se părea grozav de ușoară, fizica ușoară, trebuia doar să tocesc biologia. Trebuie să recunosc, biologia a început cu toceală. Asta a fost și am reușit”, își amintește dr. Negriloiu.  

În anii de facultate, nu s-a gândit nicio clipă să urmeze neonatologia sau pediatria. O întâmplare a adus-o aproape de micii pacienți pe care-i îngrijește astăzi. La examenul de rezidențiat a obținut o medie care o plasa pe la jumătatea clasamentului. „S-a întâmplat să mă îndrăgostesc înainte de examene și… asta a fost”, povestește râzând. A plecat de acasă cu gândul că va alege o cu totul altă specialitate. „Nici nu pot să vă spun care era cealaltă opțiune. Era ceva diametral opus neonatologiei: oncologie pediatrică. Țin minte că eram cu tatăl meu când am ales. M-am îndreptat spre prezidiul unde trebuia să fac opțiunea și chiar colegul dinaintea mea a ales ultimul loc la oncologie pediatrică pe Timișoara. Acum spun «Doamne ajută!» că a dispărut specialitatea aceea înainte de a ajunge eu acolo. Pe aceea sigur nu aș fi putut să o fac. Cumva, Dumnezeu sau soarta m-a ajutat să aleg viața. Eu echivalez neonatologia cu viața. Nu regret niciun moment că am luat neonatologia”, spune dr. Roxana Negriloiu.

Strategie pentru a da curaj mamelor: „Nu v-ați jucat niciodată cu o păpușă?”

Prima zi în secția de neonatologie a fost... gălăgioasă, povestește amuzată. „Dar fascinantă!”, completează apoi cu toată convingerea. „Mi se părea atunci foarte ciudat că eu trebuie să văd acel nou-născut și să înțeleg cumva tot ce îmi transmite”, își amintește.

După încă o consultație, apoi încă una și încă una, emoțiile au dispărut și a căpătat încrederea medicului care dă dovadă de stăpânire de sine și în cazurile cele mai dramatice. Acum, le dă curaj mamelor care se tem să-și ia nou-născuții în brațe. „«Nu v-ați jucat niciodată cu o păpușă?», le întreb. Încerc să le relaxez și să le fac să înțeleagă că lucrurile nu sunt atât de complicate cu un nou-născut, dar eu cunosc prea bine emoțiile prin care trec”, mărturisește dr. Negriloiu.

Greul nu îl văzuse încă. Era tot rezident când s-a transferat din Maternitatea Bega în Odobescu, tot din Timișoara. Aici a intrat pentru prima dată într-o unitate adevărată de terapie intensivă pentru nou-născuți, foarte bine pusă la punct. „Când am văzut că trebuie să intubăm bebelușii repede, repede, că trebuie să-i urmărim mereu pe monitoare… Mai mulți copii se aflau pe suport ventilator și, cumva, erau lucruri pe care nu le înțelegeam încă. După prima zi în Maternitatea Odobescu, m-am dus acasă și am zăcut. Eram impresionată de bebeluși și de tot ce se făcea în jurul lor. A fost o zi grea pentru mine”, povestește dr. Negriloiu.

A luat această primă experiență din terapie intensivă ca pe o provocare. A învățat mai mult, le-a câștigat încrederea medicilor din maternitatea timișoreană și, în 2008, a devenit medic specialist neonatolog. Doi ani mai târziu, a părăsit sistemul public pentru cel privat - o schimbare care i-a adus o nouă provocare. „Au fost lucruri pe care a trebuit să mi le dezvolt, cum ar fi comunicarea cu părinții bebelușilor. În sistemul privat, mamele - dar și tații, pentru că și ei sunt din ce în ce mai prezenți în ultimii ani - au mai multe întrebări. Au nevoie, puțin, de... o altă atitudine. Nu am avut probleme în a găsi atitudinea corespunzătoare. Mi s-a părut că e ceva ce mi se potrivește”, își amintește medicul neonatolog.

Orhideea albă, cadoul din inimă de la un mic pacient devenit acum școlar

„Știți cum se întâmplă la noi, la medici? Cazurile grele apar, de cele mai multe ori, în weekend sau de sărbători sau când alți colegi cu care poți să te consulți sunt în concediu. Așa s-a întâmplat și la mine. Țin minte că, într-un weekend din 2011, m-a sunat una dintre colegele colaboratoare să-mi spună că este un nou-născut în secție care nu-i bine și dacă pot să merg să văd despre ce e vorba. Era un băiețel cu o malformație cardiacă ce nu fusese diagnosticată intrauterin și care s-a decompensat (n.r. - a cărui sănătate s-a deteriorat) după 36 de ore de la naștere. Eu știam cum se născuse, cum îl lăsasem cu 12 ore în urmă la spital și am fost impresionant să-l văd în starea aceea. A fost un mare zbucium până am reușit să-i dăm de cap. Așa se întâmplă în asemenea cazuri: nu răspundea cardiologul, nimeni nu răspundea. Am bănuit că e vorba de o patologie cardiacă, știam ce trebuie făcut, dar aveam nevoie de o confirmare ecografică. Într-un final, am rezolvat situația. Din aproape în aproape, am găsit un alt cardiolog care a venit și a făcut ecografia de care aveam nevoie”, povestește dr. Roxana Negriloiu.

Ulterior, băiețelul a trecut printr-o operație, dar a revenit în spital câteva luni mai târziu - de data aceasta, doar ca vizitator. „Nu am știut că părinții vin cu el să mă vadă. M-au anunțat fetele de la recepție că mă caută un băiețel și m-am bucurat mult să-l revăd. Cazul acesta m-a marcat, pentru că am trecut printr-un mare zbucium până l-am rezolvat. Am păstrat cu mult drag o orhidee albă pe care mi-a adus-o împreună cu părinții lui. O am și acum. Încă puțin și face 10 ani. Eu cred că s-a păstrat atâta vreme pentru că mi-a fost dată cu drag și cu apreciere. Multe flori nu rezistă atât, dar orhideea mea înflorește de două ori în fiecare an”, povestește zâmbind, cu emoție. Micul pacient de atunci este acum școlar și a ținut legătura cu el în toți acești ani.

Nopțile de Revelion, petrecute în maternitate

Din miile de bebeluși pe care i-a ținut în brațe, câțiva au povești pe care nu le uită. Printre ei ar fi tripleții născuți într-o noapte de Revelion. Abia ce devenise medic specialist la Odobescu și era de gardă în noaptea dintre ani, când un coleg obstetrician a venit la ea și i-a spus: „O să intrăm într-o cezariană. Este o sarcină de aproximativ 34 de săptămâni. Dar să știi că sunt trei copii!”. Era singurul neonatolog de gardă și știa că trebuie să îngrijească singură tripleții care veneau pe lume prematur. „Am făcut ochii mari. Eram eu cu mine. Am preluat bebelușii rapid, unul după altul. Nu mi-a fost ușor, dar m-am descurcat. Îmi amintesc că erau două fete și un băiat. Toți trei au avut nevoie de suport ventilator, din păcate, dar au evoluat bine”, spune medicul.

Câțiva ani mai târziu, într-o altă noapte de Revelion, a venit pe lume o fetiță cu probleme de sănătate, nu la fel de mari ca tripleții, din fericire. De atunci, de două ori pe an, de Paște și de Crăciun, primește mesaje cu urări de la mama fetiței. „Au rămas între noi gândurile frumoase de Sărbători. Am păstrat legătura și cu pacienți pe care i-am tratat în spitalele publice, dar, trebuie să recunosc, abia după ce am ajuns în sistemul privat am putut să comunic mai mult cu mamele și cu copiii. Aici mi-am creat legături durabile, numai că, în calitate de neonatolog, îi vedeam doar până spre vârsta de un an. Mai dădeam sfaturi și ulterior, dar voiam să văd ce fac mai departe bebelușii mei. Așa am decis să mă specializez și în pediatrie”, spune dr. Roxana Negriloiu.

„Gloria mea este un copil foarte înțelegător”

Era deja un neonatolog experimentat când a adus-o pe lume pe Gloria, fiica sa în vârstă de 8 ani și jumătate. La naștere, în 2012, a avut alături două colege, dar nici ele, nici experiența profesională nu i-au alungat emoțiile. „Totul a fost cum nu cred că aș fi visat vreodată”, își amintește dr. Negriloiu despre nașterea fiicei sale.

Au trecut câțiva ani până când Gloria a înțeles că de atenția mamei nu se poate bucura doar ea. Au fost momente în care își arăta gelozia și era posesivă cu cea de la care spera să-i dedice tot timpul său. „Când era mititică și mă plimbam cu ea de mână prin parc, mă întâlneam cu paciente care aveau bebelușii în cărucior și mă aplecam să-i mângâi. Atunci, Gloria se lipea de mine, de piciorul meu și mă trăgea departe de ei. Acum, nu mai are nicio problemă când ne întâlnim și vorbim cu pitici care mi-au fost pacienți sau când mă uit la poze cu ei. Fetița mea este foarte înțelegătoare acum. Este un copil echilibrat. Eu îi spun «Gloria mea»”, povestește dr. Roxana Negriloiu.

”Gloria este fascinată de profesia de medic. Ar vrea să devină pediatru. Îmi spune: «Mi-ar plăcea să pot să-mi ajut copilul așa cum mă ajuți tu pe mine când sunt bolnavă, când știi să-mi dai și să-mi faci ce trebuie». Pe mine mă emoționează foarte mult, dar știu și cât de consumptivă este profesia noastră. Noi, oricum, o susținem să facă orice o face pe ea fericită. Dacă va urma această cale, eu aș vrea ca măcar să găsim o specialitate fără gărzi (râde). ” Dr. Roxana Negriloiu, medic specialist neonatolog și pediatru la Spitalul Premiere din Timișoara

Atât de înțelegătoare a devenit Gloria, încât are grijă să-i aducă repede telefonul când o sună pacientele. „Mai sunt și momente în care nu răspund și sun ulterior, iar ei i se pare foarte ciudat. Mă întreabă mirată: «Nu răspunzi?» Fetița mea deja este obișnuită că trebuie să răspund la telefon”, mai spune medicul neonatolog. De la spital îi povestește doar lucrurile frumoase pe care le trăiește, îi arată poze cu bebeluși și-i vorbește despre nume drăguțe de copii auzite la spital. „Experiențele grele, dramatice încerc să le las măcar pe traseu spre casă, dacă nu la spital”, spune dr. Negriloiu.

Sunt zile în care ajunge acasă după ora 20.00, iar timpul puțin petrecut împreună nu o lasă indiferentă pe Gloria. „Înainte de Sărbători, m-a întrebat dacă voi face gărzi de Crăciun sau de Revelion. I-am explicat că trebuie să împart zilele libere cu colegele mele și că trebuie să lucrez ori de Crăciun, ori de Revelion. Abia acum a început să spună că o deranjează absența mea de acasă, deși are un confort total alături de tatăl ei. Deocamdată, nu-mi reproșează că stau mai puțn cu ea și sper să nu se întâmple asta prea curând. Vorbim la următoarea întâlnire”, spune râzând.

”Sărbătorile sunt frumoase și la spital. Nimeni nu este supărat că e de gardă de Crăciun sau de Paște. Întotdeauna ne pregătim fiecare și avem un locșor unde ne facem urări și ciocnim un pahar, chiar dacă ne limităm la ciocnit. Au fost și situații în care planurile ne-au fost date peste cap. Copiii își aleg singuri momentul în care vin pe lume și tot ce ne dorim este să ne bucurăm, împreună cu părinții lor, de bebeluși sănătoși.” Dr. Roxana Negriloiu, medic specialist neonatolog și pediatru la Spitalul Premiere din Timișoara

Un neonatolog bun trebuie să fie uman și stăpân pe sine

Neonatologia este o specialitate care a progresat foarte mult în ultimii ani în România. Proceduri despre care medicul Roxana Negriloiu citea doar în manualele din facultate păreau science fiction atunci. „Ele se practicau deja în țări europene și în SUA, dar nu și la noi. Acum, ele se fac inclusiv în sistemul privat. Sunt progrese mari în privința tehnicilor de ventilație și a aparaturii folosite în toate maternitățile. Sunt convinsă că, dacă Gloria va face Medicina și va alege neonatologia ca specialitate, lucrurile vor sta cu totul altfel”, spune medicul.

Progresele din medicină și pregătirea profesională nu sunt, însă, suficiente pentru a fi un bun neonatolog. Când ai în grijă micii pacienți, trebuie să fii foarte uman și să ai multă stăpânire de sine. Când te afli în fața părinților, trebuie să știi să comunici și să dai dovadă de empatie. „Mama care află despre copilul ei că nu este bine are nevoie de multă empatie. Trebuie să fim empatici cu pacienții noștri. Ne ajută foarte mult, dar foarte mult să stabilim o legătură cu ei. Nu putem să fim distanți, nu putem să fim aroganți și trebuie să avem capacitatea să trecem peste orice suferință proprie. Că nu mă simt eu bine, că mi-e rău… nu se poate! Trebuie să comunici verbal, dar trebuie să comunici și vizual. Ai nevoie de stăpânire de sine ca să poți aplica în orice moment ceea ce știi și ai nevoie de capacitatea de a putea comunica în orice situație. Dacă bebelușul este foarte bine, poți să-ți permiți să glumești și să zâmbești. Dacă el este într-o stare gravă, trebuie să fii foarte clar în explicații și să-i arăți că ești alături de copil, dar și de familie. Familia trebuie să înțeleagă că se poate baza pe tine și că îți pot pune orice fel de întrebări. Dacă ești foarte serios, nu vor avea nicio dorință de a afla informații”, conchide dr. Roxana Negriloiu.

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.

  Să ai o pasiune și să faci din ea meserie este o adevărată binecuvântare. Iar pentru dr. Simona Șipoș, medic la Spitalul Premiere din Timișoara, neonatologia înseamnă deopotrivă pasiune și bucurie. După 24 de ani de activitate, simte și acum că nimic nu e mai înălțător decât momentul în care le pune mamelor în brațe, pentru prima dată, copilul pe care l-au purtat nouă luni în pântece. Iar faptul că este martor zi de zi la bucuria primei întâlniri o face să treacă mai ușor peste toate provocările pe care le presupune interacțiunea cu pacienți atât de fragili.    

Ziua de muncă a medicului Simona Șipoș începe dimineața, la ora 8, când îi vizitează pe bebelușii din secția de neonatologie pentru a le analiza starea de sănătate, le consiliază pe mămicile lor, pregătește dosarele de externare și scrisorile medicale. Asistă apoi la o parte din nașterile din ziua respectivă, preia nou- născuții și îi evaluează, răspunde mămicilor care au fost deja externate, dar mai cer diverse sfaturi, telefonic.  

Când are cazuri complicate, petrece ore în șir alături de nou născutul care se acomodează greu la viața extrauterină. „Atât eu, cât și colegele mele, atunci când avem un copil cu probleme, cu adaptare dificilă, fie că e prematur sau născut la termen, stăm realmente lângă el și îl urmărim, chiar dacă starea lui se vede pe monitor și chiar dacă asistentele sunt acolo și ne pot chema la primul semn. Nu poți să stai liniștit când știi că starea unui copil cu probleme poate oricând să se agraveze și poate fi nevoie de intervenția ta rapidă. Cel mai dificil de supravegheat este bebelusul cu detresa respiratorie, când stai efectiv cu ochii pe copil, îi urmărești și numeri respirațiile, și speri că o să fie mai bine, că nu va trebui intubat sau ventilat artificial”, dezvălui dr. Șipoș.

„Odată ce începi să consulți copii, nu te mai întorci la pacienți adulți”

Medicul Simona Șipoș și-a început rezidențiatul în neonatologie în 1997 și, chiar dacă au trecut 24 de ani de când a asistat la prima naștere și se ocupă de nou născuți, nu simte că face o muncă de rutină și nici nu ar putea să se dedice cu atâta pasiune unei alte specializări.

Își amintește și azi că, în anul V de facultate, când a făcut Pediatrie, un asistent universitar i-a spus: „Odată ce te obișnuiești să lucrezi cu copiii, nu vei mai reveni să consulți adulți”. Și exact așa a fost. Ulterior, o colegă cu un an mai mare, care începuse stagiatura la Terapie Intensivă Neonatală, i-a descris cu atâta entuziasm sprijinul pe care îl poate oferi medicul unui nou născut încât dr. Șipoș și-a dat seama că aceasta este specializarea pe care vrea să o urmeze.

„Pentru mine, ca neonatolog, faptul că sunt prima persoană care ia în brațe nou-născutul și îl arată mamei sau i-l pune în brațe, mi se pare cel mai deosebit lucru din lume. La nașterile prin cezariană nu îl pot pune pe pieptul mamei, dar îl duc pe cel mic lângă obrazul ei, să se atingă și să se simtă. La nașterile naturale, îl pun pe pieptul mamei și îl las o vreme acolo. Unele mămici mi-l dau cu greu înapoi pentru a-l duce pe secție, unde îl pregătesc și, când ajunge mămica în salon, îl duc din nou la ea”.

„Am prieteni cu copii mari care, atunci când ne vedem, încă le spun copiilor: «Ea e prima persoană care te-a ținut în brațe!» Cum să nu fie emoționant?”

Dr. Șipoș spune că a avea pacienți copii nu e deloc mai ușor decât a te ocupa de adulți. Dar este, indiscutabil, mai frumos. „Neonatologia este una dintre ramurile în care, de cele mai multe ori, munca este o bucurie, pentru că majoritatea pacienților sunt sănătoși. Le dai vești bune părinților, participi la bucuria lor. Pe de altă parte, urgențele în neonatologie sunt cu adevărat urgențe. În general, medicii trebuie să aibă simțul observației foarte ascuțit, însă în neonatologie, pentru că pacienții noștri nu comunică, simțul observației trebuie să fie și mai ascuțit”, spune medicul.

Puterea de a înțelege mamele vine din empatie și experiență

Un medic neonatolog are, de fapt, doi pacienți: copilul și mama. Iar pentru că impactul emoțional al nașterii asupra mamei este atât de puternic, fără empatie, comunicare medic- mamă ar fi foarte complicat. „Mamele au nevoie de această empatie și au nevoie de atenția noastră. De aceea ne aleg, ele știu că, pe lângă actul medical de calitate, găsesc înțelegere și atenție”.

„Mamele vin deja cu foarte multe informații, citite pe Internet, însă nu toate sunt corecte, iar noi stăm de vorbă cu ele pe îndelete, le răspundem tuturor întrebărilor și chiar le povestim din propria experiență”.

Dr. Șipoș are o fiică de 21 de ani și un fiu de 18 ani, iar experiența nașterii o face să înțeleagă mai ușor trăirile celor care sunt proaspăt mămici. „Chiar dacă văzusem atâtea nașteri și atâția nou-născuți, când am născut eu pentru prima dată a fost cu totul și cu totul altceva. Faptul că am trăit pe propria piele o astfel de experiență mă ajută să înțeleg mai ușor tulburările emoționale de după naștere. Când am în față mămici cu care comunicarea este mai dificilă, le scuz, pentru că am trecut prin asta și știu ce înseamnă”.

Când copiii pe care îi are în grijă sunt sănătoși sau reușesc să depășească ușor micile probleme, ziua de muncă a medicului este o bucurie. Când știe însă că un nou născut se luptă cu adaptarea la viața extrauterină, după urmarea protocoalelor medicale, medicului nu-i rămâne decât să supravegheze și să aștepte. Atunci ajunge acasă îngândurată, sună des la spital să verifice starea micuțului, să afle detalii despre rezultatele noilor investigații făcute și caută în permanență soluții.

Marile lecții de viață primite de la micii pacienți

Cât timp a lucrat în maternități de stat, dr. Șipoș a avut pacienți extrem de mici, de 800 de grame. La privat, cel mai mic pe care l-a îngrijit a fost Ioana, o fetiță de 1.500 de gr, care are acum 9 ani și pe care o mai vede și acum în fotografiile trimise de părinți.

De-a lungul timpului, au existat două cazuri care au marcat-o puternic. Primul, al copilului unor prieteni, care are acum 12 ani și care a supraviețuit în ciuda tuturor așteptărilor. Micuțul s-a născut cu o malformație cardiacă gravă, care nu se văzuse la ecografiile din sarcină și pe care dr. Șipoș a descoperit-o atunci când l-a consultat pentru prima dată. Situația copilului era foarte complicată, cu șanse mici de supraviețuire, iar părinții erau bulversați. Dr. Șipoș a fost impresionată de forța cu care a luptat copilul să trăiască și, după trei operații făcute în străinătate și multe obstacole depășite, duce acum o viață aproape normală.

Cel de-al doilea caz care a impresionat-o profund a avut însă un final dramatic. A fost vorba tot de o malformație cardiacă gravă care, în ciuda intervenției rapide a medicilor chirurgi, nu a putut fi corectată, iar micuțul a pierdut lupta. Surpriza medicului a fost că, la șapte ani de la această întâmplare, să se întâlnească în aeroport la București cu mămica, iar aceasta să fie din nou însărcinată. „M-a impresionat faptul că ne-am reîntâlnit după atâția ani. Nu cred în coincidențe, cred că familia a primit o nouă șansă, aceea de a trece peste ce s-a întâmplat, iar mie mi s-a oferit bucuria de a participa la reușita lor”.

Ziua de muncă începe cu nou născuți și se încheie cu studenți

Când era copil, dr. Șipoș visa la o carieră de farmacistă, încântată fiind de munca mătușii, sora mamei, pe care o urmărea fascinată preparând propriile rețete în laborator. Deși în liceu, în clasa a X-a, a devenit interesată brusc de Medicină, Farmacia a rămas o mare pasiune. Așa se face că, în timpul rezidențiatului, a început și Facultatea de Farmacie, iar astăzi, deși nu prepară rețete magistrale în laborator, predă studenților de la Farmacie când încheie programul de muncă de la spital. „Este un program foarte solicitant, de multe ori după o gardă extenuantă trebuie să mă concentrez și să țin orele cu studenții, să am grijă ce vorbesc, să-i fac să înțeleagă. De un an, predau și în limba franceză, la secția franceză, și pentru asta am nevoie să mă pregătesc suplimentar, pentru că nu e limba mea maternă. Chiar nu e ușor, dar e pasiunea mare”.

Meseria care te ține departe de propriii copii

Când are cazuri complicate, dr. Șipoș încearcă să nu își încarce familia cu ele, dar admite că îi este imposibil să se detașeze atunci când părăsește spitalul. Copiii o întreabă în permanență cum i-au fost gărzile, dacă e obosită și ce îi fac pacienții, chiar dacă au existat situații în care au simțit că meseria le împiedică mama să le fie alături.

„Fiul meu își aduce aminte și acum, la 18 ani, că nu am putut fi alături de el în prima lui zi de școală, pentru că efectiv nu avea cine să îmi țină locul la serviciu. Este un moment pe care mi-l amintesc cu mare regret. La fel și sărbătorile pe care nu le-am petrecut împreună și care au fost foarte multe”.

Cu toate acestea, după o zi de muncă alături de nou născuți și studenți, refugiul și relaxarea sunt tot acasă, cu cei dragi. În timpul liber, dr. Șipoș merge la teatru și la cinema, încearcă să nu rateze premierele și este mereu la curent cu noutățile din aceste domenii datorită celor două prietene bune care îi împărtășesc de peste 20 de ani dragostea pentru teatru și film.   

Profesional, se bucură că, în timp, a fost martora multor schimbări în bine în domeniul neonatologiei. Domeniul a evoluat mult, în special în ceea ce privește asistența nou născuților prematuri, ceea ce face ca rata de supraviețuire a acestora să fie mult mai mare. Privilegiul de a lucra cu tehnologie modernă și aparatură performantă, reușitele de zi cu zi și satisfacția de a externa copii sănătoși și mămici fericite o fac să simtă în permanență că alegerea făcută în clasa a X-a i se potrivește și azi mănușă. 

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.