Descriere
Producția de autoanticorpi împotriva anumitor sau a multor autogene în organism este semnul distinctiv de diagnostic al tulburărilor autoimune. În anii 1940, conceptul de autoimunitate la Reumatismul articular a fost propus de Waaler, care a aruncat o lumină asupra tulburărilor metabolice ale țesutului conjunctiv implicate în această boală. Waaler a demonstrat că factorul reumatoid autoanticorp (RF) este crescut la pacienții cu Reumatism articular. Câțiva ani mai târziu, în 1970, Steffen a emis ipoteza că Reumatismul articular ar putea fi o boală autoimună de colagen. Dovezile clinice anterioare au demonstrat producerea mai multor autoanticorpi, incluzând RF și alți anticorpi anti-colagen, în celulele plasmatice sinoviale ca răspuns la patogeneza Reumatismul articular.
Aceste constatări sugerează activitatea locală a antigenului și activarea răspunsului imun în țesutul sinovial. În ciuda nespecificității sale, RF este încă utilizat pe scară largă în elaborarea diagnosticului pentru Reumatismul articular. Nevoia de a explora alți markeri de diagnosticare cu o mai mare specificitate pentru Reumatismul articular, conduce la cercetări ulterioare care dezvăluie markeri noi cum ar fi anticorpi anti-RA33, anticeratin și, mai recent, anticorpi anti-citrullinat, care au prezentat o specificitate satisfăcătoare în testarea imunodiagnostică a Reumatismului articular.
Doi dintre acești trei anticorpi (anticorp proteic anti-citrullinat și anticorp anti-keratin) se găsesc în regiunea perinucleară a celulei, în timp ce anticorpul anti-RA33 se găsește în regiunea nucleolară a celulei. Unii dintre acești anticorpi au fost descoperiți în anii 1970, dar a durat câțiva ani pentru ca cercetătorii să stabilească rolul potențial al acestor anticorpi în patogeneza Reumatismului articular.
Anticorpul anti-RA33 a fost descoperit de Hassfeld și colab. În 1989 s-a găsit că leagă o proteină nucleară specifică în celule HeLa. Studii ulterioare efectuate pe modele de șoarece cu artrită indică faptul că acest anticorp este împotriva unui spliceozom, care este un complex heterogen de complex de ribonucleoproteine (36 KDa) A2 (hnRNP A2). Cu toate acestea, hnRNP-A2 (și variantele sale splicate alternativ B1 și B2) este epitopul unic al RA33 care este raportat a fi potențial autoantigenic la pacienții cu RA.
Au fost descoperite circa 30 de epitopi diferiți ai hnRNP, fiecare epitop referindu-se la secvența de proteină specifică combinată cu pre-mRNA pentru a forma complexul hnRNP. În afară de hnRNP-A2, câțiva alți membri ai familiei mari de hnRNP au arătat implicarea autoantigenică, cu mai mult sau mai puțin afinitate, în bolile reumatismale autoimune sistemice.
Chiar dacă HnRNPA2 se găsește în mai multe organe ale corpului (piele, ganglioni limfatici, creier, organe de reproducere), se găsește abundent numai în articulații inflamate și lipsește expresia sinoviului articulațiilor sănătoase. Prin urmare, cercetatorii au crezut ca acest marker este foarte specific pentru Reumatismul articular. Utilizarea diagnostică a autoanticorpilor anti-RA33 în diagnosticul Reumatismului articular este încă controversată, deoarece a fost recunoscută într-o proporție scăzută de pacienți. Studii ulterioare au demonstrat că anti-RA33 prezintă sensibilitate variabilă variind de la 6-58% și specificitate variind de la 69-96%. Acest lucru poate fi atribuit fie severității reumatismului, originei etnice, fie gradului de purificare al RA33 care a fost utilizat ca sursă de autoantigen recombinant în metodele ELISA.
Interpretari
Anticorpul RA33 pozitiv este corelat cu artrita reumatoidă (RA), dar poate fi găsit fals crescut la pacienții cu alte boli autoimune, cum ar fi scleroza sistemică, boala mixtă a țesutului conjunctiv și artrita juvenilă idiopatică. De asemenea, pacienții cu lupus cu anticorpi RA33 pozitivi au tendința de a avea o boală mai erozivă decât pacienții cu lupus care prezintă artralgii și manifestări comune neerozive.
Anticorpul RA33 este observat în faza inițială a RA și este asociat cu severitatea bolii. În comparație cu alți anticorpi, acesta este singurul anticorp cu niveluri fluctuante corelând cu activitatea bolii. Acesta scade considerabil după ce pacienții intră în remisie sau răspund la tratament.
Singurul factor limitator în utilizarea acestui anticorp în criteriile de diagnosticare pentru RA (așa cum sugerează EULAR și ACR) este gama sa largă de sensibilitate, care a fost raportată de la 6% până la 75%.