Alege sectiunea

EDU.REGINAMARIA.RO

Depedenta de ecrane a copiilor. Ce facem ca sa o evitam. Dialog cu dr Ana Stefanescu

Bună ziua și bine v-am regăsit la rubrica Dialoguri pentru sănătate,  o rubrică susținută de rețeaua de sănătate Regina Maria și oferită nouă, comunității noastre de cititori pentru a învăța mai mult, pentru a crește copii buni, pentru a fi împreună într-o lume mai bună. Astăzi vorbim despre un subiect care este foarte important în comunitatea noastră. Noi aici încercăm să creștem cititori, iar cititul este o  contrapondere pentru dependența de ecrane, un subiect atât de fierbinte mai ales după doi ani de pandemie. Cum tratăm dependența de ecrane? Ce este dependența de ecrane? Ce facem ca să nu ajungem în aceste puncte? Vorbim astăzi despre toate aceste lucruri cu doamna doctor Ana Ștefănescu medic primar pediatru  în cadrul rețelei de sănătate Regina Maria. Bine ați venit! Bine v-am găsit și vă mulțumim că ne-ați onorat cu prezența!

Mulțumesc de încredere și de invitație.

Așadar haideți să începem să intrăm direct în subiect pentru că este un subiect fierbinte, care este de mare interes pentru noi toți,  părinții din această comunitate din Ce le citim copiilor. Ce înseamnă dependența de ecrane?

Foarte mult se vorbește pe tema asta acum pentru că, nu-i așa, toți copiii cu părinții lor cu tot, din păcate în multe situații sunt tot mai mult expuși și de-a lungul timpului s-a văzut că nu este așa un mesager prietenos și inert. Ecranul care ne oferă informații ci are influență asupra funcționalității noastre în primul rând intelectuale și după aceea în societate. Mai importantă și mai dificilă decât ne-am fi putut imagina la început și din păcate s-a văzut că printre altele dă chiar dependență. Și aici o să-mi permit un pic să intru  în știință pentru că de fapt tocmai acolo s-a dovedit de ce este atât de ușor să te pui pe scaun și să nu te mai ridici  din fața unui film, de exemplu, sau după ce ai deschis tableta sau telefonul.

Nu ne sunt prietene ecranele!

Nu, din păcate nu! Sau sunt până într-un punct, dar prețul acelei prietenii e foarte mare. Și atunci s-a studiat foarte mult și am venit și cu bibliografia. Cu ce le citim adulților. Am venit aici un pic. Pentru că am început să mă înspăimânt tot mai tare văzându-mă pe mine devenind o mare dependentă de ecrane și greu de controlat dependența. Am început să citesc un pic pe tema asta. Tocmai pentru că i-am văzut pe copii mult mai expuși și noi vedem acum de exemplu, generațiile de acum, de copii școlari și după aceea adolescenți care sunt produsul primilor ani după Revoluție. Eu eram în școala generală după Revoluție, MTV și filme și cablu și Paradisul pe pământ și am descoperit cât de ușor ne poate influența viața. Copiii care cresc de la vârste mai mici decât am crescut eu cu atât mai mult sunt expuși.

Și ce se întâmplă de fapt, dacă e să povestim foarte pe scurt?

În primul rând în primele două minute de la plasarea în fața unor imagini care se mișcă, că de fapt asta e, trecem din undele creierului de tip beta în care ne aflăm noi acum discutând fiind atenți, fiind în subiect.
Undele alerte, de activitate, de stare de veghe, trecem în undele alfa. Care undele alfa sunt cele de visare, cele în care ne aflăm când trecem către somn, cele în care visăm cu ochii pe pereți și care sunt ca într-o transă, poate să nu-i spunem chiar transă dar nu e departe. Nu sunt chiar unde theta care sunt mult mai profunde, dar sunt unde care ne țin creierul foarte receptiv, foarte deschiș,  fără cenzură asta fiind unul din marile pericole că nu se mai cenzurează ce vedem. M-am pus, de exemplu, în unde beta fiind să mă uit la un documentar care mă interesa foarte tare și mă trezesc trei ore jumate mai târziu că am văzut două filme jumate și încă altceva sau că am tot zapat compulsiv fără să mă opresc nicăieri pentru că de fapt nu am mai cenzurat. Nu mi-am inhibat, poate, niște alegeri care nu erau neapărat foarte corecte în ce vizionam. Și problema care e?  Undele alfa induc o stare de relaxare. De aceea sunt undele de trecere către somn. E o relaxare mentală,  dar în același timp o relaxare corporală și stăm foarte relaxați, foarte liniștiți, ne e foarte greu să ne ridicăm de acolo să apăsăm și să închidem. Și acum vorbesc de un adult.
Deci cu atât mai greu i-ar fi unui copil. Deci pe de o parte induce o stare de relaxare care este, nu-i așa, foarte plăcută și fiind foarte plăcută induce dependența. De acolo vine dependența.

Ce înseamnă prea mult? Prea mult din păcate pentru copii... Și pe categorii de vârstă, ca să înțelegem?

Exact, fix pe categorii  de vârstă o să vă spun. Cu prima categorie de vârstă 0-2 ani când recomandările OMS-ului și ale Academiei americane de pediatrie care în general având cercetarea cea mai bună, dau tonul sunt de expunere zero minute până la vârsta de doi ani.

Putem să spunem ca o contrapondere citim cât mai mult între zero și doi ani.

De departe! Nicio contraindicație, nicio limită! Aici nu e chiar nicio limită! Am avut și cititoare mici, de 8 ani, care efectiv chiar trebuiau trimise afară cu vehemență de către părinți pentru că nu se mai mișcau de loc. Dar din păcate sunt niște mici excepții. Lectura nu creează dependență și cred că ne puteți explica asta. Să știți că asta nu am studiat pentru că eram înspăimântată de acest subiect, dar cu siguranță a fost simpatic să vedem că s-au schimbat un pic recomandările Asociației Medicale de Pediatrie. De când a început pandemia spuneau așa: zero expunere, mai puțin apelurile video cu bunicii pentru că bieții bunici nu se vedeau cu nepoții. Deci asta era tot ce se mai permitea la acel moment. De la doi ani până la cinci ani să spunem maxim o oră. Noi preferăm să recomandăm o jumătate de oră imediat după doi ani pentru că să treci de la zero la o oră este un câștig foarte mare între ghilimele am spus câștig. De la 5 ani încolo, depinde unde citești, până la 18 ani, spun două ore. Să-mi arate mie cum controlăm un copil de 16 ani să stea numai două ore pe ecran, pe toate ecranele. Ca să nu mai vorbim că există expunere pluri-ecrane. În același timp se uită la un film care merge și își verifică mesajele. Sau mai scrie un mesaj și pe laptop ceea ce fragmentează și scindează și mai tare atenția, atenția fiind una din primele victime ale expunerii la ecrane. Deci o primă consecință medicală este atenția. Diminuarea atenției. Alte consecințe medicale vizibile din studii, date exacte. De-a lungul timpului s-au luat foarte multe dovezi care au arătat că, de exemplu, prima cu siguranță o știți. Prima victimă este - se pierde interesul pentru citit, dar nu numai interesul dar și capacitatea. Copiii nu mai sunt capabili atât de ușor cum erau de exemplu înainte de Revoluție la noi pentru că nu eram atât de mult expuși Își pierd capacitatea de a crea mental imaginile pentru că sunt obișnuiți să plaseze în ecranul lor interior, al minții lor. Sunt obișnuiți să plaseze imagini pe care le-au văzut O rețetă deja servită. Sunt ca niște scurtcircuite prin care mult mai repede ajungem acolo. Mai este ceva. Cum bine știți satisfacția pe care ți-o dă cititul este un pic mai greu câștigată.
Ajungi mai greu la satisfacție, pe când recompensa pe care ți-o dă privitul este rapidă. Vine repede, se schimbă repede nu-i așa? Vine și cu un rezultat rapid spre deosebire de citit care necesită timp ca să explorezi în imaginație și să îți construiești imagini. Construcția și ajunsul la satisfacția finală este mai dificil. Până la urmă e diferența între construcție și răsplată imediată Dar rasplata imediată nu aduce rezultate pe termen lung din păcate.

Și apropo de răsplata imediată mă bucur că ați spus chestia asta. Pentru că exact asta este o altă consecință foarte importantă. Copiii nu mai sunt capabili să își proiecteze așteptările pe un pic mai târziu când o să am satisfacția respectivă. Și nu e vorba numai de cărți. Totul trebuie să vină repede să se schimbe repede.

Și așta cred că și raportat la modul în care ei își construesc viața.

Da, exact, că nu e doar despre citit, nu am timp să duc un puzzle până la sfârșit ca să văd imaginea finală. Nu am timp să-mi construiesc. Nu îmi dau timpul să construiesc un excavator cu care să mă joc în grădină pentru că nu îmi iese ceva de la bun început. Abandonează pe parcurs, nu duc până la sfârșit activitatea, sunt mult mai impulsivi. Asta se transformă și în viața de adult în neconstrucția unui proiect, în dorința de a obține efecte rapide în tot ceea ce fac. Caut satisfacție maximă, nu mă mulțumesc cu jumătăți de măsură pentru care mai trebuie să mai muncesc un pic, să depun un pic de efort.

Tabloul pe care l-ați descris și pe care l-am descris împreună este până la urmă tabloul de ADHD. Și unul dintre motivele pentru care se spune că a explodat incidența ADHD-ului în ultima vreme.

Este și asta. Expunerea excesivă la ecran îi face pe copii să nu mai fie capabili să aștepte, să proiecteze, să creeze o strategie, să își așteapte rândul. Să-și inhibe niște impulsuri și niște comportamente care poate social nu ar fi acceptate. Nu mă ridic în clasă, de exemplu, să îmi trag pantalonii sau să mă uit pe fereastră pentru că știu îi deranjez pe ceilalți din jurul meu. Dar copiii care sunt predispuși la acest comportament o vor face. Probabil că nu au conștiența sinelui și nici conștiința mediului atât de clară. Din cauza acestui imediat.

Cum ne dăm seama noi ca părinți când copilul nostru a ajuns într-o astfel de stare? Sau că la copilul nostru e vorba deja de dependență?

Urmărind efectiv efectele, consecințele și manifestările dependenței care sunt din păcate aceleași peste tot. Cum ar fi - faptul că a început să cheltuie tot mai mult timp cu obiceiul, sau la un adult cu consumul, dacă e vorba de țigări de exemplu, tot mai mult timp se cheltuie acolo. Cheltuind din timpul pe care l-ar folosi în alte activități. Suferă primele activitățile școlare și cele care nu ne fac foarte mare plăcere, dar într-un final chiar cele care fac plăcere. Această carte care pe mine m-a zguduit foarte tare "Copiii și ecranele luminoase" care este scrisă de un psihiatru pediatru din America. Adictolog, care exact despre dependență vorbește, povestea despre copii perfect integrați social care aveau activități sportive. Un grup de prieteni care îi susținea și care încet, încet au ajuns să taie din sport să taie din timpul cu familia pentru că au fost prinși de un joc. Pentru că jocurile sunt o subcategorie și mai demonică din ceea ce pot să îi prindă, cu ceea ce pot să-i prindă ecranele.

Sunt date cu privire la vârsta la care jocurile  încep deja să atragă?

Cu cât mai mic cu atât mai repede pentru că tocmai pentru că există o receptivitate mai mare a creierului la vârste mici. Și mai este un aspect care mi se pare meschin. Proiectanții de jocuri video folosesc voluntari ca să le testeze înainte să le dea drumul pe piață și au dovedit că dacă în decurs de cinci minute nu reușesc să crească cu nu mai știu ce procent  frecvența cardiacă înseamnă că nu s-a descărcat suficientă adrenalină deci că nu este destul de adictiv jocul respectiv. Deci nu va vinde la fel de bine și deci își face un țel mai adictiv. Deci așa se pune problema cu jocurile. Dar să nu vorbim de jocuri care din nou, acolo sunt bani grei. Să vorbim puțin despre ce poate face un părinte care vede că copilul lui a început să dezvolte o atracție foarte mare de ecrane.

Cum să-i înlocuiască timpul acela? Ce soluții avem pentru ei? Blânde, de unde-i luăm? Cum să ia un părinte copilul și să înceapă să și-l atragă și să îl scoată de acolo? Aici e foarte important să se vadă repede semnele pentru că cu cât ajunge mai adânc, cu atât mai greu de plonjat în dependență. Și atunci cheltuirea de timp de care povesteam era primul semn la care să fie atenți părinții. Faptul că apar manifestări de sevraj. De exemplu am avut o fetiță la un an jumatea venit mămica la cabinet. Nu știa de ce copilul  este de nestăpânit, tot timpul iritabilă, plângea, anxioasă, și așa nimic nu-i convenea. Dacă nu m-am gândit la toți paraziții, alergiile și alte lucruri organice la care m-am putut gândi am schimbat discuția și un pic mai încolo îmi spune:

O, știți de 10 zile nici nu o mai las să se uite la laptop. Și zic: De câte zile e așa?  De 10 zile. În momentul în care copilului i s-a retras ceea ce o făcuse dependentă a intrat în sevraj. Cum intră în sevraj un alcoolic de exemplu. Deci dacă s-a ajuns la manifestări de sevraj, dacă de exemplu știm că copilașul nostru stă o oră la Mașa și Ursul, să spunem la desene animate și plecăm într-o excursie și vedem că începe să bată din picior este foarte agitat, cere, cere, cere cu insistență și compulsive aproape, să i se ofere desenele cu care era obișnuit. Înseamnă că deja începem să dăm peste manifestări de sevraj. Este mai mult decât important să intervenim. Și mai este un aspect, cum intervenim. Din păcate nu promit că există o soluție blândă pentru că de multe ori ăsta este un rău care trebuie tăiat de la rădăcină. Și cu cât intervenim mai repede și cu cât se suprimă mai repede expunerea, cu atât e mai bine. Dar nu înseamnă că îl suprimăm de la să spunem o oră de expunere direct la zero. Dar în primul rând într-un moment de liniște când copilul e hrănit și e odihnit și nu avem alți factori de stres care să îi atragă atenția sau care îl suprasolicite îl punem frumușel la masă și povestim. Uite ne-am hotărât că nu e foarte bine pentru noi, sănătatea, aici, nu, nu dau eu detalii. Știu părinții mai bine cum să-și abordeze copiii, dar de acum înainte o să fie uite, jumătate de oră! Nu o să mai fie o oră. Și timpul ăsta îl înlocuim. E foarte importantă, în primul rând activitate a fizică pentru că unde mai suferă un copil dependent de ecrane este la limitarea mișcării. Fie în interior, dar mai ales în exterior. Numai ieșitul afară, ca să nu mai vorbim de ieșitul în natură este terapeutic și reușește să îi prindă copilului atenția. Dacă știm că de exemplu se uită cu bucurie la Ants sau la desene animate cu insecte. Foarte bine. Il ducem la o activitate, să facă lucruri concrete. Cu acele personaje, animale. Dacă îi plac să spunem, Transformers, mașinuțele care se transformă în roboți. Foarte bine. Hai să încercăm să construim din cutii de Coca-Cola și să construim noi un roboțel.

Dar tot ne conectăm.
Exact, ne conectăm și cu părintele în același timp. Punem mâna, s-a dovedit că copiii învață mult mai bine punând mâna decât făcând swipe, de departe. Învățarea, care este unul din argumentele cele mai frecvente care mi se dau: da, dar uite cât învață și ce bine știe engleză!

Învățarea se face altfel. Mâinile sunt cele care îi îngăduie creierului să se dezvolte. Asta nu știam, dar mă bucur că am aflat și o să o introduc și eu în educație.

Cultura de tip Maker, tot în spiritul acesta este gândită. Mâinile sunt cele care ajută creierul să crească frumos. Și într-adevăr se dovedește că într-adevăr  copiii mult mai bine învață punând mâna. Îi scoatem din ecrane, îi ducem afară, le dăm de lucru afară, ne conectăm cu ei afară, primul lucru. Indiferent de vreme! Ne îmbrăcăm bine și ieșim. Și dacă sunt minus 15. Ce mai e foarte important, mai esențial este exemplul părintelui. Și din păcate este foarte greu uneori să convingi părintele că copilul are probleme câtă vreme asta înseamnă să își invalideze propriile lui alegeri și propriile lui folosințe. Din păcate este deja destul de multă literatură pe subiectul acesta și părinții au devenit dependenți de ecrane.

Tocmai ăsta e pericolul mare.

E foarte înfricoșător, înfricoșător și dureros faptul că ai creeat un copil și de fapt tu îl abandonezi pe acel copil pentru că tu ai devenit dependent. Crezând că e foarte ușor a ne minți pe noi și ne spunem cât de bine învață copilul, dar două  prime și majore schimbări pe care le putem face sunt: unu, în perioadele de stat împreună cu copilul să nu fie dispozitivele la îndemână. Am auzit că a intrat un mesaj sau un mail. Nu mă duc la telefon și îi spun copilului: stai un pic, ține-ți vorba, că mă duc să văd ce e. Unui copil dacă i-ai tăiat vorba, unu că și-o pierde, doi că este dureros. Apoi nu mai ai credibilitate în fața lui în momentul în care tu încerci să îl scoți de acolo.

Exact. Cărui specialist ne-am putea adresa în momentul în care constatăm ca părinți că acum s-a întâmplat, mergem la pediatru, mergem la psiholog, psihiatru încotro o luăm?

Depinde cât de profundă este situația și cât de mult am lăsat-o să avanseze. De aceea ziceam că dacă se identifică repede și părinții încep să simtă semnele. Văd că s-a lungit timpul pe care îl petrece, văd că nu mai vrea să facă lucrul care-i plăcea atunci repede trebuie intervenit și uneori nu este nevoie de intervenție exterioară. Până la urmă părintele este cel care intervine el este cel care pune limita. Dacă s-a ajuns la o dependență profundă atunci poate fi vorba de psiholog sau chiar psihiatrul pediatru pentru că de dependență se ocupă psihiatrii de departe. Inclusiv la copii și adolescenți psihiatrul se ocupă. Eu sper din toată inima ca nimeni din comunitatea dumneavoastră și din toți copiii de pe pământ să aibă nevoie de psihiatru ca să-i scoată din dependență. Dar acest adictolog de care vă povesteam chiar menționează cu cât mulți copii a trebuit să lucreze.

Ce vârstă aveau copiii?

Marea majoritate erau preadolescenți și adolescenți 10-12 ani și adolescenți în primul rând unde deja controlul parental nu mai e la fel de puternic și nu prea mai poți să îi controlezi foarte tare. S-a constatat din prima copilărie o apropiere a lor de ecrane sau a fost un declic în momentul unei vârste când copiii efectiv să zicem erau copiii obișnuiți și au devenit Addicted?

Doar de la o anumită vârstă sau a fost un comportament constant?

Constant în sensul că dacă au fost expuși de la 1, 2, 3 ani, alții dacă au fost expuși mai târziu cum era domnișoara de care povesteam era angrenată în alte activități care o îndepărtau și nu o făceau să aibă interes. Dar dacă sunt copii care de exemplu au părinți foarte ocupați sau care au un frate mai mare care deja stă pe ecrane și care deja poate expune la jocuri sau la conținut video la care nu le-ar fi foarte bine să fie expuși la vârsta asta. Ăștia sunt copii care sunt mai predispuși. La fel de bine, sunt persoane care sunt prin natura lor mai predispuse către o adicție decât altele și asta se poate vedea în familii. Dacă există fumători înrăiți în familie sau alcoolici, se vede că și copilul poate să moștenească o anume predispoziție și deci poate varia. Dar este invariabil că cu cât mai mic îl expui și pe perioade cu cât mai mari cu atât mai repede se va ajunge la dependență și cu atât mai greu va fi de scăpat de ea. De scăpat de ea se poate. Dar odată conștientizate efectele, simptomele trebuie luate măsuri. Și vreau numai să menționez un aspect care pe mine m-a înspăimântat când l-am citit, efectiv m-a înspăimântat. Tot ce am povestit despre afectarea atenției, afectarea creativității, afectarea capacității de proiectare, de imaginarea a unor strategii. Toate astea țin de funcția creierului dar s-a dovedit că afectează structura creierului.

Se subțiază substanța cenușie nu-i așa?

Substanța cenușie este cea care scade. S-a dovedit că scade IQ-ul! Afectează inclusiv substanța albă. Substanța albă care este cea care face conectarea și ajută integrarea informațiilor și cunoștințelor deci nu numai funcțional cât și structural și mai ales dacă este expus copilul în perioada primilor trei ani când începe dezvoltarea cortexului prefrontal care este cel în care se încadrează o grămadă de lucruri importante.

Tăiem niște șanse?

Da, exact. Dacă în această perioadă sunt expuși, cortexul prefrontal nu pot să spun că nu se mai dezvoltă, dar se dezvoltă sub optimal. În cortexul prefrontal se codifică foarte multe lucruri cum ar fi învățarea respectării regulilor, învățarea proiectării consecințelor propriilor acțiuni. Dacă eu mă duc și îi dau în cap o să îl doară și o să moară sau o să pățească ceva. O să ajungă la spital. Empatie și compasiune din nou. Îi dau ăstuia în cap că oricum nu îmi pasă. Deci aspecte care țin de dezvoltarea umanistă. Și aș putea spune chiar așa. Am văzut la un moment dat și asta era acum vreo 15 ani într-un film mă uitam la un film, recunosc. Acum cu toții ne uităm la film să fim înțeleși, nu putem să tăiem totul! Dar e important să știm cât îl expunem și de când merită să îl expunem. Și în acest film erau o fată și un polițist. O fată de la liceu fusese înjunghiată în baie, iese din baie curgându-i sânge pe coridoarele liceului, tocmai când se suna de pauză. Ies colegii ei și nu se apleacă unul să o ridice de jos. Toți o filmau ca să pună pe Facebook. Uite ce chestie interesantă apropo de lipsă de empatie și compasiune. Deci vorbim de aspecte pe care cortexul prefrontal le rezolvă și care țin exact de umanitatea noastră, de funcționarea noastră bună în societate, ulterior, de capacitatea de a duce o relație, de a construi o relație armonioasă, de a avea o relație de serviciu armonioasă, de a accede academic. Apropo academic s-a dovedit că mult mai ușor avansează un copil căruia i s-au citit povești sau care a citit povești decât unul care le-a văzut de exemplu sau i s-au arătat. Sunt multe studii în acest sens.

Am tot vorbit de-a lungul timpului în comunitate și acum pentru că trebuie spus că ați dorit să arătați camerei o imagine. Printre altele una era despre undele Alfa. Bun ca să putem să încheiem frumos această emisiune pentru că știu că sunteți o mare cititoare și iubitoare de cărți pentru copii. Să ne spuneți căreia a fost cartea preferată în copilărie carte care v-a deschis drumuri, câteva cărți care v-au urmărit pe parcursul dezvoltării și care sunt cărțile pentru copii, despre care mi-ați mărturisit la începutul emisiunii că le aveți în biblioteca personală pentru că doamna doctor are o bibliotecă personală pentru copiii de azi.  

Pe care mi-am construit-o special că nu mai era loc de cărți de copii în altele, îmi pare rău, asta e! Nu îmi pare rău, de ce să îmi pară rău? Noi așa ne apropiem de foarte multe ori după cum arată cartea. Și părinții mei știau că mă nimeresc din prima dacă îmi cumpărau cărți ilustrate de Dana Schobel Roman care nu mai ilustrează, dar încă se mai găseasc în anticariate și Bagheta magică, cred că a fost cartea mea preferată. Pentru că combina exact ce-mi plăcea mie cel mai mult. Era un pic SF cu foarte multă fantezie. Era în același timp cu lumea basmelor în care intri prin niște mecanisme tehnologice și probabil că se pregătea cititoarea de SF care am ajuns acum și de fantasy. Și Bagheta magică era ilustrată de  Dana Schobel Roman și este superbă și acum. Să o căutăm! Eu am găsit-o în anticariat că nu mai aveam exemplarul meu. În ultima vreme au reapărut  o grămadă de cărți din copilăria mea, au fost reeditate. Nici nu aș ști pe care să le spun primele, dar le am în bibliotecă. L-am descoperit prin film și după aceea prin cărți pe Michael Ende care a scris Momo și Povestea fără sfârșit și Momo este la acest moment cartea mea de căpătâi. Cea mai iubită dintre cărțile de adulți sau copii ea este în top. Am descoperit fantasy-ul după aia și Tolkien a devenit autorul meu de suflet, printre altele.  Și Terry Pratchett, de departe, Terry Pratchett îl recomand și pentru copii și pentru adulți. Eu așa umor n-am mai văzut la nimeni și nenumărate. Nu mă lăsați că voi tot zice! Vă mai invităm la o emisiune specială.

Dacă poate să ajute, cu bucurie. Dacă aveți întrebări m-aș bucura să puneți acum întrebări să ne puneți câteva întrebări. Dacă nu, o să încheiem această întâlnire foarte interesantă, foarte plină de informații și de date care să ne îndemne să tratăm relația cu copiii noștri cu echilibru cu grijă, să fim alături de ei să nu-i abandonăm în fața ecranelor, să îi urmărim pe tot parcursul dezvoltării lor să le fim părinți și deopotrivă prieteni și să căutăm întotdeauna ca în viața lor să existe diversitate și echilibru. Un sfat din partea dumneavoastră?

Sunt efectiv să nu vadă copiii ecrane până la doi ani, efectiv și să nu-i vadă pe copii cu el în mână. Am devenit foarte dură în privința expunerii copiilor pentru că atât de repede îi văd, le e atât de ușor. Când mi se dă argumentul: Da, dar trebuie să se obișnuiască că o să se întâlnească cu ele.

Cât de repede au învățat copiii să vă folosească telefonul, mai repede decât dumneavoastră?

Mult, mult mai repede. Nu vă faceți nicio grijă, când vor fi confruntați se vor descurca. De departe nu e cazul, de departe și  iar ce s-a mai dovedit este că copilul învață urmărind privirea părintelui. Se uită în ochii lui și apoi la obiectul la care părintele s-a uitat și s-a văzut. Copiii care făceau acest lucru la vârsta de un an jumate aveau un vocabular de peste 350 de cuvinte. Copiii care nu făceau acest lucru din varii motive și pentru că stăteau mai ales cu ochii în fața ecranelor aveau undeva puțin peste jumate din acest număr. Și numai faptul că vocabularul de la bun început este retezat, deci startul este luat prost, mi se pare sugestiv și elocvent pentru ce urmează de atunci încolo.

Mulțumim foarte mult pentru toate informațiile pe care ni le-ați oferit și ne bucurăm că v-am avut alături de noi.

A fost și bucuria mea, mulțumesc!

La revedere!